Cine le-ar putea da dreptate? Oamenii ucid animale la rate de până la 14 ori mai mari decât alți prădători.
Oamenii au devenit prădătorul dominant în multe ecosisteme, ucigând prada adultă la rate de până la 14 ori mai mari decât alți prădători. Această ucidere disproporționată a animalelor de către oameni a determinat oamenii de știință să numească oamenii „super-prădători”, prădători atât de mortali încât practicile lor ar putea fi foarte nesustenabile. Termenul provine dintr-un raport din 2015 care a descris impactul oamenilor asupra ecosistemelor.
Testarea fricii vidrelor față de oameni
Acum, un studiu nou de la Universitatea de Vest din Ontario, Canada, sugerează că animalele ar putea fi conștiente de impactul pe care oamenii îl au asupra mediului lor, deoarece se tem mai mult de oameni decât de orice alt prădător. Studiul s-a concentrat asupra mesocarnivorelor, carnivore a căror dietă constă din 50-70% carne, și a testat teama demonstrată de vidrele europene (Meles meles) în reacție la oameni comparativ cu alți prădători. Pentru mesocarnivore precum vidrele, oamenii sunt cu siguranță „super-prădători”, ucigând de 4,3 ori mai multe mesocarnivore decât prădătorii non-umani în fiecare an.
Studiul a fost efectuat în Wytham Woods, o pădure din Oxfordshire, Marea Britanie, care adăpostește multe vidre care trăiesc în vizuini comune cunoscute sub numele de „setts”. Deși este ilegal pentru oameni să vâneze vidre în Regatul Unit, peste 10% dintre fermierii intervievați în 2013 au recunoscut că au ucis vidre în anul precedent, iar se estimează că 10.000 de vidre sunt ucise pentru sport în fiecare an în Marea Britanie. În afară de oameni, câinii (Canis lupus familiaris) sunt principalii prădători ai vidrelor britanice, iar majoritatea fermierilor care locuiesc lângă pădure cresc câini de companie. Carnivorele mari precum lupii (Canis lupus) și urșii bruni (Ursus arctos) sunt cunoscuți că vânează și ucid vidre în alte părți ale lumii, dar au dispărut din Marea Britanie de sute de ani.
Pentru a afla cum ar reacționa vidrele la diferiți prădători, inclusiv oameni, cercetătorii au instalat camere video cu senzor de mișcare în jurul mai multor „setts”. La începutul nopții, oamenii de știință au difuzat sunete de urși, lupi, câini, oi și, în final, oameni, captând reacțiile vidrelor pe camere atunci când au ieșit în cele din urmă să caute hrană.
Rezultatele studiului
Cercetătorii au constatat că sunetele de urs și de câine au întârziat căutarea hranei, dar vidrele au ieșit în cele din urmă din vizuini pentru a se hrăni în timp ce sunetele animalelor încă se auzeau. Sunetele de oameni, însă, au descurajat unele vidre să-și părăsească cu totul vizuinele. Cele care au ieșit în cele din urmă în căutarea hranei au așteptat cu 189%-228% mai mult decât vidrele expuse la sunete de urs sau de câine, peste jumătate dintre vidre așteptând până când sunetele umane s-au oprit complet înainte de a-și părăsi casele. Auzirea vocii umane a redus, de asemenea, timpul petrecut de vidre cu căutarea hranei și a dus la o vigilență crescută. Toate aceste rezultate indică un nivel fără precedent de frică la vidre atunci când sunt expuse la zgomote umane.
Dr. Liana Zanette, unul dintre autorii studiului, a explicat implicațiile grave ale cercetării sale într-un comunicat de presă.
Frica de a fi ucis de un prădător face prada mai precaută, împiedicând-o să mănânce tot ce vede. Cu dispariția multor carnivore mari, totuși, acest “peisaj al fricii” se pierde, ceea ce ar putea duce la o scădere a multor populații de plante sau insecte. Unii se întreabă dacă frica de oameni ar putea înlocui frica de carnivorele mari, dar studiul lui Zanette arată că frica de oameni afectează comportamentul animalelor într-un mod mult diferit decât frica de alți prădători. Deși nu este pe deplin înțeles cum vor modela aceste diferențe ecosistemele, este puțin probabil ca „super-prădătorii” umani să reprezinte un substitut sustenabil pentru carnivorele mari.
