Vom încerca să trăim dieta de 2,5 tone.
În septembrie, în timpul dezbaterilor prezidențiale, a apărut întrebarea reglementării paietelor și becurilor. Elizabeth Warren a răspuns:
Conform New York Times, „Cele trei industrii care contribuie cel mai mult la emisiile de dioxid de carbon din Statele Unite în acest moment, a remarcat doamna Warren, sunt industria construcțiilor, industria energetică electrică și industria petrolieră.”
Mulți oameni, în special cei din stânga, împărtășesc această atitudine. Am spus asta de ani de zile despre industria reciclării, cum este totul o înșelătorie condusă de industria petrochimică pentru a ne menține blocați într-un flux continuu de produse și ambalaje de unică folosință.
Warren nu este singură. Martin Lukacs a scris un articol puternic în Guardian spunând că totul face parte dintr-un complot, așa cum am scris despre reciclare:
El sugerează că totul este premeditat.
Ne spune că trebuie să acționăm colectiv.
Alții cred că a da un exemplu bun contează. Leor Hackel și Gregg Sparkman au scris în Slate:
Poziția noastră a fost că nu poți remedia doar marginile, renunți la pai dar îți păstrezi paharul de unică folosință. Trebuie să schimbăm cultura, modul în care bem cafeaua sau mâncăm. Nu putem doar să cumpărăm mașini mai eficiente sau chiar mașini electrice, dar trebuie să îmbrățișăm o cultură a trotuarelor comune, a transportului public sau a bicicletelor.
Este prea ușor și simplist să dăm vina pe industria construcțiilor, companiile de energie și industria petrolieră, când noi cumpărăm ceea ce ei vând. În schimb, ar trebui să trimitem câteva semnale.
Nu avem de fapt nicio alegere. După cum am remarcat de multe ori recent, trebuie să ne reducem amprenta de carbon la jumătate dacă avem vreo speranță de a menține încălzirea globală sub 1,5 grade. Și nu mai avem până în 2030; trebuie să începem să ne reducem emisiile chiar acum. Dacă împărțim bugetul de carbon pe populație, trebuie practic să ne reducem emisiile de dioxid de carbon per capita la 2,5 tone pe persoană. Nimeni nu va face asta doar prin câștiguri de eficiență; trebuie să schimbăm modul în care trăim.
În fiecare an, pe vremea aceasta, încep să predau Design Sustenabil la Școala de Design Interior de la Universitatea Ryerson din Toronto. Obișnuiam doar să vorbesc despre clădiri verzi, lucrurile obișnuite despre izolație, materiale sănătoase, apă. Dar mi-am dat seama rapid că acest lucru nu schimbă prea mult situația; modul în care ne proiectăm comunitățile are un impact mult mai mare.
Modul în care ajungem între clădirile noastre produce la fel de mult carbon ca și clădirile în sine. Modul în care ne proiectăm sistemul de distribuție a alimentelor și ce aducem în bucătăriile noastre este mult mai important decât dacă blaturile de bucătărie sunt provenite din surse sustenabile. Surprinzător, închirierea unei camere pentru oaspeți reduce emisiile per capita aproape la fel de mult ca trecerea la pompe de căldură sau izolație. Mi-a devenit clar că nu poți discuta despre design sustenabil fără să discuți despre stiluri de viață sustenabile. Nu există izolat.
Așadar, anul acesta, vom încerca să trăim un stil de viață de 1,5 grade, limitându-ne amprenta de carbon la 2,5 tone. Acest lucru este dificil pentru nord-americani; media în SUA este de 16,2 tone metrice, iar în Canada, 15,1. Acestea sunt toate lucrurile personale, nu partea per capita a armatei sau a infrastructurii. Acestea sunt lucrurile pe care le putem controla. Conform studiului, există „puncte fierbinți” în care schimbarea face cea mai mare diferență:
Voi încerca să o imit pe Rosalind Readhead, activista britanică care încearcă să trăiască un stil de viață de o tonă, și care urmărește fiecare gram de carbon de care este responsabilă, până la numărul de ori când își folosește telefonul. O tonă este extrem de greu, dar cred că 2,5 tone este fezabil.
Mi-am creat o foaie de calcul pe care o voi completa în fiecare zi, încercând să rămân sub alocația mea zilnică de 6,85 kilograme, și le voi cere studenților mei să facă același lucru.
În multe privințe, am lucrurile ușoare; locuiesc la o scurtă plimbare cu bicicleta de Universitate, altfel lucrez de acasă. Am renunțat deja la condus, probabil cea mai mare schimbare de stil de viață pe care oamenii trebuie să o facă pentru a atinge acest obiectiv. Trăiesc într-o provincie unde energia electrică este 96% fără combustibili fosili.
Dar bănuiesc că va fi totuși o provocare. Construiesc acum foaia de calcul și, atunci când va fi gata să fie împărtășită cu studenții mei, voi posta un link pentru oricine altcineva dorește să încerce acest lucru, începând cu prima zi de cursuri, 14 ianuarie. Și voi raporta săptămânal; urmăriți acest spațiu.
