Când căutăm viață în altă parte a universului, ne concentrăm adesea pe planete precum a noastră: nici prea cald, nici prea rece… suficient de cald pentru apă lichidă. Dar acest model are o problemă evidentă: în primele zile ale sistemului nostru solar, când viața pe Pământ a apărut pentru prima dată, soarele nostru emitea doar aproximativ 70 la sută din energia pe care o emite astăzi. Asta s-ar putea să nu sune ca o disimilaritate uriașă, dar este diferența dintre planeta noastră, fiind frumoasa bilă albastră pe care o experimentăm, și o lume de gheață înghețată.
Teorii despre soarele tânăr slab
Cu alte cuvinte, viața n-ar fi trebuit să se poată dezvolta aici — și totuși, cumva, a făcut-o. Această problemă este uneori denumită „paradoxul soarelui tânăr slab” și a nedumerit oamenii de știință de generații întregi. Există, însă, teorii.
O teorie principală postulează o idee cu care suntem cu toții familiarizați astăzi: un efect de seră. Poate că Pământul tânăr avea o cantitate imensă de dioxid de carbon atmosferic, care ar fi reținut căldura soarelui slab și ar fi încălzit astfel planeta până la un grad care a compensat lipsa de energie de la soare. Singura problemă cu această teorie este că îi lipsesc dovezile. De fapt, dovezile geologice din carote de gheață și modelarea computerizată sugerează contrariul, că nivelurile de dioxid de carbon erau prea scăzute pentru a face o diferență suficient de mare.
O altă teorie sugerează că Pământul ar fi putut fi menținut cald datorită unui surplus de material radioactiv, dar calculele nu se confirmă nici aici. Pământul tânăr ar fi avut nevoie de mult mai mult material radioactiv decât avea.
Unii oameni de știință au emis ipoteza că poate luna ne-ar fi putut încălzi, deoarece în primele zile ale planetei luna ar fi fost mult mai aproape de Pământ și, prin urmare, ar fi exercitat o influență mareică mai puternică. Acest lucru ar fi avut un efect de încălzire, dar din nou, calculele nu se adună. Nu ar fi fost suficient pentru a topi suficientă gheață la scară largă.
De ce spațiul contează pentru PlanetaNoastra
Spațiul este casa planetei noastre, iar minunile sale ne ajută să ieșim în natură și să cultivăm o apreciere pentru ea. Explorarea spațiului și a cosmosului ne poate ajuta, de asemenea, să învățăm despre ce se întâmplă pe Pământ. Tehnologiile spațiale ne-au ajutat să înțelegem mai bine schimbările climatice, ciclurile apei și chiar calitatea aerului.
Erupții coronale în masă
Dar acum oamenii de știință de la NASA au o nouă teorie, una care a rezistat până acum la examinare. Poate, ipotetizează ei, soarele era mai slab, dar mult mai volatil decât este astăzi. Volatilitatea este cheia; înseamnă, în esență, că soarele ar fi putut experimenta odată erupții coronale în masă (CME) mai frecvente — erupții arzătoare care aruncă plasmă în sistemul solar.
Dacă CME-urile erau suficient de frecvente, ar fi putut revărsa suficientă energie în atmosfera noastră pentru a o face suficient de caldă pentru ca reacțiile chimice importante pentru viață să aibă loc. Această teorie are un avantaj dublu. În primul rând, explică modul în care apa lichidă ar fi putut forma pe Pământul tânăr, și, de asemenea, oferă cataliza pentru reacțiile chimice care produc moleculele de care viața are nevoie pentru a începe.
„O ploaie de [aceste molecule] pe suprafață ar oferi, de asemenea, îngrășământ pentru o nouă biologie”, a explicat Monica Grady de la Open University.
Dacă această teorie rezistă la examinare — un mare „dacă” ce va trebui investigat — ar putea oferi în sfârșit o soluție la paradoxul soarelui tânăr slab. Este, de asemenea, o teorie care ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine cum a început viața aici pe Pământ, precum și cum ar fi putut începe în altă parte.
