Witold Rybczinski crede că este din cauză că arhitecții sunt leneși. Eu cred că se înșeală.
Criticul de arhitectură, scriitorul și profesorul Witold Rybczinski întreabă:
© The Rock, Atelier General, via Architect Magazine
Cred că răspunsul este mai complex de atât. Acum o sută de ani, aproape fiecare clădire din orașele cu climă rece era neagră; asta pentru că se ardea cărbune pentru încălzire și funinginea se lipea de orice. Casele erau adesea vopsite în negru, pentru a nu arăta murdare tot timpul. Apoi, începând cu anii cincizeci, oamenii au început să-și facă griji cu privire la poluare, iar arderea rezidențială a cărbunelui a scăzut pe măsură ce oamenii au trecut la petrol și apoi la gaz, iar apoi oamenii au avut opțiuni. Exemplul meu preferat este din St. John’s, Newfoundland:
Această fotografie cu câteva case din Newfoundland are următoarea descriere:
100 Casey Street astăzi via Google Street View/via
Dacă mergeți astăzi în St. John’s, casa din mijloc din acea fotografie arată foarte diferit, grație trecerii la gaz și interzicerii cărbunelui. Acum, orașul este foarte colorat și chiar și-au inventat o poveste în spatele acestui fapt:
Encounter Newfoundland despre culorile din St. John’s/Captură de ecran
Bănuiesc că, timp de mulți ani, arhitecții au evitat casele negre deoarece le-au asociat cu anii poluați când totul era negru, iar acum, în sfârșit, au avut libertatea de a folosi alte culori și au profitat de asta. Acum, cincizeci de ani mai târziu, negrul nu mai este amintit ca fiind predominant în orașe, nu mai este identificat cu funinginea și murdăria și își face o revenire.
Lloyd Alter/ shou siding/CC BY 2.0
Un alt factor este explozia de interes pentru Shou sugi ban, tehnica japoneză de tratare a cedrului cu foc și ulei. Acum câțiva ani am scris despre cât de populară era, pe bună dreptate; lemnul este o resursă regenerabilă, iar acest tratament îl conservă, rezistă insectelor și chiar îmbunătățește rezistența la foc. Și, așa cum spunea Henry Ford, este disponibilă în orice culoare dorești, atâta timp cât este negru.
Așa că eu cred că Rybczinski greșește numindu-i pe arhitecți leneși; în schimb, ar trebui să vedem acest lucru ca pe un lucru minunat. Lumea este un loc mult mai curat, atât de curat încât am uitat de ce clădirile erau negre în primul rând. Ei folosesc un material sustenabil, regenerabil, cu un finisaj tradițional cu o singură mare limitare — este disponibil doar în negru (sau maro foarte închis). Asta nu este lene, este inteligență.
Și apoi, desigur, există dilema lui Calvin:
