Melissa Groo este un fotograf de animale sălbatice premiat, conservator și scriitor care locuiește în prezent în Ithaca, New York. A fost recent aleasă de Asociația Nord-Americană de Fotografie a Naturii (NANPA) pentru a primi Premiul ei Vision din 2017, un premiu care „recunoaște munca remarcabilă a unui fotograf în ascensiune sau a altei persoane active în comunitatea fotografiei naturii.” PlanetaNoastra a intervievat-o pe Melissa prin e-mail pentru a afla mai multe despre viața și dragostea ei pentru natură.
PlanetaNoastra: Ce fel de copilărie ați avut?
Melissa Groo: Deși acum sunt cel mai mult atrasă de locuri sălbatice, izolate, am crescut într-un mediu cât se poate de urban – New York City. Locuiam la etajul 13 al unei clădiri de apartamente, cu vedere la Metropolitan Museum of Art. Obișnuiam să stau pe pervazul dormitorului meu și să privesc adolescenți înotând în fântâni în nopțile fierbinți de vară, sau doamne măturând treptele în rochiile lor de bal pentru a participa la gale elegante. Am fost destul de norocoși să scăpăm de căldura orașului vara, la malul mării din Long Island, și acolo am descoperit o adevărată afinitate pentru ocean, petrecând ore întregi în el în fiecare zi. Dar nu am avut multă experiență cu animalele sălbatice. Am avut însă o succesiune de pisici și câini iubiți pe care îi adoram și ei m-au învățat multe despre personalitățile individuale ale animalelor. Am învățat, de asemenea, multe despre animale din cărți, deoarece eram o cititoare împătimită, iar poveștile mele preferate se concentrau mereu pe animale.
După facultate, unde am studiat Literatura Engleză, am petrecut ani încercând diverse locuri de muncă, de la lucrul pentru un agent de bursă pe Wall Street (am urât) la lucrul ca argintar pentru un designer de bijuterii în Santa Fe (mi-a plăcut). În cele din urmă, mi-am găsit un scop real ca educator, predând copiilor cu dificultăți de învățare la o școală privată din Connecticut.
PN: Ați absolvit Universitatea Stanford, dar acum locuiți în Ithaca. Ce v-a atras la Stanford și în nordul Californiei? Ce v-a atras la Ithaca?
MG: Când am realizat că îmi place să predau, m-am îndreptat spre școala postuniversitară, la Stanford, la începutul anilor 1990, unde am obținut un master în educație. Apoi am intrat în domeniul cercetării și reformei educației, lucrând pentru divizia de Reformă Școlară a Fundației Rockefeller timp de aproximativ 5 ani. Slujba a început în New York City, apoi m-a dus la Cleveland, Ohio, pentru câțiva ani. Am călătorit destul de mult în cele patru comunități școlare pe care le sprijineam în Statele Unite.
În vara anului 1995, am plecat în vacanță să fac caiac pe mare cu tatăl meu în Alaska, și o balenă cu cocoașă a ridicat coada pentru a se scufunda chiar lângă barca mea. Totul s-a schimbat pentru mine în acel moment. M-am îndrăgostit de balenele cu cocoașă! M-am întors acasă în Cleveland, un oraș fără ieșire la mare, și am citit tot ce am putut despre istoria naturală a acestor animale magnifice. Și am găsit unde în lume puteam intra în apă cu ele — Sanctuarul Silver Bank de pe coasta Republicii Dominicane. Am rezervat un loc pe o barcă locuință și, timp de o săptămână, am făcut snorkeling lângă acești leviathani, descoperind cât de blânde, conștiente și inteligente erau aceste creaturi. Uneori, chiar am înotat lângă puii lor nou-născuți. Am fost dependentă. Am făcut această excursie cinci ani la rând.
Prin imersiunea mea în lumea balenelor, am descoperit munca lui Katy Payne, care, în anii 1960, a descoperit împreună cu soțul ei de atunci, Roger Payne, că balenele cu cocoașă cântă. Am aflat că apoi a continuat să descopere, în anii ’80, că elefanții folosesc parțial infrasunetul (sunet sub nivelul auzului uman) pentru a comunica. A scris o carte despre explorările ei asupra elefanților și a vocalizărilor lor, intitulată Silent Thunder: In the Presence of Elephants. Am citit cartea și m-am simțit complet emoționată de ea și de munca ei. Am fost întotdeauna fascinată de elefanți și iată o femeie care a făcut din studiul comportamentului lor munca vieții sale.
La sfârșitul anilor ’90, Katy a venit să vorbească la Muzeul de Istorie Naturală din Cleveland. Am mers să o ascult și am fost complet captivată de poveștile ei, de fotografiile ei și de sunetele elefanților pe care le-a redat. Am simțit în inima mea că trebuia să găsesc o modalitate de a lucra cu ea. Am ajuns să iau prânzul cu ea a doua zi și mi-am oferit serviciile ca voluntar, pentru a o ajuta cu orice avea nevoie. A început să-mi dea unele responsabilități la distanță și m-a invitat să o vizitez în Ithaca, New York, unde lucra la Laboratorul de Ornitologie Cornell, în cadrul Programului de Cercetare Bioacustică, unde sunt studiate sunetele balenelor, elefanților și păsărilor.
M-am îndrăgostit de farmecul orașului mic și de frumusețea naturală a Ithacăi și am ajuns să-mi părăsesc slujba în educație la începutul anului 2000 pentru a mă muta acolo; Katy îmi oferise o poziție de asistent de cercetare. Tocmai formase Proiectul de Ascultare a Elefanților și, în câteva luni, ne îndreptam spre primul dintre cele două sezoane de teren în pădurea tropicală ecuatorială din Republica Centrafricană, unde am trăit printre elefanți de pădure, gorile și pigmei. A fost cea mai interesantă perioadă din viața mea. În fiecare zi, parcurgeam o potecă de elefanți printr-o pădure densă, unde puteam întâlni o acvilă coronată masivă urmărind o maimuță prin coronamentul pădurii, o antilopă duiker timidă privindu-ne, sau o armată de furnici lată de 60 de centimetri traversându-ne calea. În cele din urmă, ajungeam la „laboratorul” nostru, o poiană mare unde 100-150 de elefanți se adunau zilnic pentru a socializa și a bea din apele bogate în minerale. Eram pe o platformă de lemn, observându-i și înregistrându-i, și aveam o serie de unități de înregistrare montate în copaci în jurul poienii, astfel încât să putem ulterior asocia vocalizările cu comportamentul pe video înapoi la laborator. Încercam să creăm un fel de dicționar al elefanților.
Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat lucrând acolo a fost să pot sta ore întregi — chiar și în timp ce eram atacată de albinele sudoripare — și să observ cum se desfășura comportamentul, uneori foarte lent. Să pot prezice comportamentul pentru a ști unde să îndrept rapid camera video. Și am început să mă gândesc la încadrare, la cum să spun o poveste în limitele unui cadru. Dar nu eram încă fotograf, deși aveam un DLSR foarte simplu.
PN: Când ați devenit fotograf?
MG: La mijlocul anului 2005, am renunțat la proiect pentru a o avea pe fetița mea Ruby, deși am continuat să lucrez în domeniul conservării elefanților pentru organizația Save the Elephants, part-time de acasă. Când Ruby avea 2 sau 3 ani, am decis să mă apuc de fotografie ca hobby și am urmat un curs, „Fotografie Digitală de Bază” la un colegiu comunitar local. Am fost fascinată de macrofotografie, explorând detaliile complicate ale plantelor și insectelor cu obiectivul meu, mai ales în mlaștini.
În 2010, am început să-mi extind orizonturile pentru a include fotografia de peisaj și, într-o excursie în Newfoundland în acel an, am descoperit fotografia de păsări într-o colonie de sulide. A fost un fel de moment „A-ha!” similar cu cel pe care l-am avut când balena a ridicat coada lângă caiacul meu. Ceva în creierul meu pur și simplu a izbucnit. Nu știu cum altfel să descriu. Dar curând a devenit clar că a combinat cu succes tot ceea ce conta pentru mine: afinitatea mea pentru natură și locuri sălbatice, dorința mea de a surprinde și celebra frumusețea și varietatea animalelor, impulsul meu pentru expresia artistică și fascinația mea pentru observarea și învățarea despre animalele sălbatice. Fiind cufundată de câțiva ani în studiul comportamentului animalelor și al procesului științific, am realizat că, având în vedere ratele rapide de cadre ale camerelor digitale, aș putea surprinde comportamente unice, interesante și să ajut la dezvăluirea vieților secrete ale animalelor sălbatice pe care mulți dintre noi nu au adesea privilegiul să le vadă.
Mai mult, fotografia, a devenit clar, era o modalitate de a le arăta altora ce vedeam și simțeam. Și dacă oamenii ar putea simți ceea ce simțeam eu despre aceste creaturi, privindu-mi fotografiile, poate că aș putea să-i atrag spre aceste animale.
Așa că m-am dedicat fotografiei de animale sălbatice, am economisit pentru a cumpăra ceea ce am învățat rapid că era echipamentul „potrivit”, am urmat ateliere cu fotografi a căror muncă o admiram și am petrecut aproape fiecare moment de veghe fie practicând fotografia eu însămi, fie studiind cum o practicau alții.
PN: Ce a apărut mai întâi, pasiunea dumneavoastră pentru fotografie sau pasiunea pentru conservare?
MG: Este greu de distins. Prin munca mea cu elefanții, am devenit destul de profund implicată în comunitatea de conservare și pasionată de problemele de conservare, mai ales în ceea ce privește provocările cu care se confruntă elefanții. Dar când am început fotografia de animale sălbatice, nu am fost imediat conștientă că îmi puteam folosi fotografiile pentru a influența conservarea subiecților mei. Din fericire, la început am întâlnit un fotograf care a avut o influență enormă asupra mea în acest sens. Este un fotograf de conservare de profesie și a acționat ca un mentor informal pentru mine. Când am început să învăț despre fotografia de conservare ca gen, m-am străduit să mă familiarizez cu misiunea și munca altor fotografi care și-au asumat acest lucru, în special cei asociați cu Liga Internațională a Fotografilor de Conservare. Toți au devenit mentorii mei (fie că știau sau nu!). Am fost inspirată de pasiunea lor, de angajamentul lor și de capacitatea lor de a face lucrurile să se întâmple prin puterea fotografiilor lor.
Acum încerc să fac tot ce pot cu propriile mele fotografii, oricum aș putea, chiar dacă uneori este puțin neortodox. Într-un fel, improvizez pe parcurs. Dar „drumul se face mergând”, nu-i așa? Scriu articole, primesc sarcini pentru reviste, susțin prezentări, folosesc rețelele sociale pentru a răspândi informația. Conduc consultații individuale cu alți fotografi despre cum își pot folosi propriile fotografii în serviciul conservării. În cele din urmă, în propria mea muncă, procesul meu de gândire este foarte diferit de când am început. Acum, înainte de a fotografia, s-ar putea să mă gândesc ce poveste trebuie spusă pentru a ajuta animalul sau habitatul său. După ce fac fotografiile, cercetez în mâinile cui trebuie să ajungă fotografiile pentru a face cel mai mare bine animalului.
Rezultatul pentru mine este ajutorul. Cum pot ajuta animalele pe care le iubesc atât de mult? Acesta stă la baza a ceea ce fac. Simt o senzație de urgență crescândă care face dificilă încetinirea.
PN: Folosiți frecvent fotografia pentru a vă promova eforturile de conservare. Cum poate fi folosită arta pentru a crește gradul de conștientizare asupra unor probleme importante precum conservarea vieții sălbatice?
MG: Arta este un mijloc extrem de eficient de a crește gradul de conștientizare pentru conservare. O fotografie care înfățișează un animal și lupta cu care se confruntă el și/sau habitatul său poate fi văzută și simțită de mult mai mulți oameni decât cel mai bine scris articol. Gândiți-vă la fotografiile acelor urangutani de Sumatra și la defrișarea habitatelor lor de către plantațiile de palmieri. Cum ar putea cineva să nu fie mișcat de ele? Fotografiile pot deveni rapid virale datorită rețelelor sociale, atingând oameni care vorbesc orice limbă. Fotografiile pot adăuga greutate mărturiilor din Congres, pot convinge mulțimi de oameni să semneze petiții și pot servi ca dovezi incriminatoare în deversările de petrol. Cred cu adevărat că fotografiile sunt posibil mai puternice — datorită capacității lor de a fi văzute și partajate pe o scară atât de largă — decât au fost vreodată înainte.
PN: Subliniați importanța tratării etice a animalelor în timpul fotografierii lor în sălbăticie și nu folosiți niciodată momeala. De ce este acest lucru atât de vital pentru bunăstarea lor?
MG: Fauna sălbatică este sub o presiune atât de mare, mai mult ca niciodată. Presupunând că noi, ca fotografi de animale sălbatice, ne pasă de subiecții noștri, ne revine nouă sarcina de a nu face rău mai întâi. Dacă încercăm să celebrăm și să prezentăm frumusețea și minunea naturii, cum am putea să nu facem tot ce putem pentru a ne proteja subiecții de efectele negative? De ce să fim acolo dacă le riscăm în mod nejustificat bunăstarea? De exemplu, pentru a obține o fotografie grozavă într-un timp scurt, unii fotografi atrag animalele mai aproape cu hrană. Acesta nu este o problemă cu păsările la hrănitorul nostru dacă respectăm câteva reguli de bază pentru a menține păsările în siguranță și hrănitoarele curate, dar este o problemă atunci când furnizăm hrană prădătorilor precum vulpile, coioții și bufnițele, toți aceștia putând deveni foarte repede obișnuiți cu oamenii, învățând să-i asocieze cu recompense. Acest lucru se poate termina prost pentru animal, atrăgându-l mai aproape de drumuri unde sunt lovite și mai aproape de oameni care adesea nu le înțeleg sau nu le plac. De ce să riscați? Chiar avem nevoie de încă o fotografie spectaculoasă a unei bufnițe polare cu ghiarele scoase, gata să prindă șoarecele tremurând din magazinul de animale de companie, chiar în afara cadrului camerei? Piața este inundată de astfel de fotografii.
Cred că, în calitate de fotografi, putem integra etica în practica noastră într-un mod atent. Când suntem pe teren, situațiile nu sunt adesea alb-negru, iar deciziile trebuie luate de la caz la caz. Sper doar să-i încurajez pe alții să se gândească la aceste lucruri. Sunt sigură că încă fac greșeli tot timpul. Știu că însăși prezența mea perturbă animalele sălbatice. Cel mai bine ce pot face este să am în mod constant un nivel de conștientizare de sine cu privire la etica mea de teren și să am empatie pentru subiecții mei. Cred că acestea sunt calități esențiale pentru orice fotograf în dezvoltare. Și se vede în fotografii. Când un animal este complet relaxat în preajma ta și face ceea ce ar face chiar dacă tu nu ai fi acolo – atunci obții ce e mai bun.
Vorbesc despre aceste lucruri pentru că am început să văd și să aud despre unele lucruri care se întâmplau și care mă deranjau, lucruri care poate au adus o fotografie grozavă pentru fotograf, dar au pus subiecții în pericol. Și am simțit că exista un vid în comunitatea fotografică: nimeni nu discuta despre etica fotografiei de animale sălbatice. Am scris și am consultat mult pe această temă în ultimii doi ani. Dacă am contribuit la avansarea discuției, atunci timpul meu a fost bine folosit.
PN: Care este procesul dumneavoastră de alegere și fotografiere a unui animal în sălbăticie?
MG: Fac multe cercetări mai întâi, mai ales dacă călătoresc undeva departe. S-ar putea să aleg un subiect pentru că îl găsesc deosebit de frumos sau fascinant. Odată am petrecut o săptămână în NE Montana primăvara pentru a fotografia avosete americane și ritualurile lor de împerechere. De asemenea, vreau să știu, ce fotografii au fost făcute anterior cu acest animal? Ce a fost făcut până la epuizare și nu mai trebuie refăcut? Cât de sperios este subiectul meu în preajma oamenilor? Ar fi mai puțin deranjat și mai puțin probabil să fugă dacă fotografiez din mașina mea? Ar trebui să-mi montez un camuflaj? Pot să stau întinsă pe pământ? Care sunt amenințările la adresa supraviețuirii acestui animal? Îmi va crește prezența această amenințare? Cum va arăta decorul într-o fotografie? Ce unghi și la ce oră din zi va fi lumina cea mai bună? Ce îi place să mănânce acest animal și la ce oră din zi? Multe lucruri îmi trec prin minte.
PN: Ce probleme de mediu vă preocupă cel mai mult în prezent?
MG: Schimbările climatice. Suprapopularea umană. Pierderea habitatului. Braconajul și comerțul ilegal cu animale sălbatice. Materialele plastice în ocean. Ura irațională și persecuția animalelor prădătoare. Indiferența sau lipsa de respect față de natură.
PN: Ce gânduri despre animale ați dori ca oamenii să le rețină după ce vă privesc fotografiile?
MG: Sunt pasionată de surprinderea emoțiilor și relațiilor animalelor. Cred cu tărie că animalele au emoții precum afecțiunea, frica și jucăușenia. Am văzut asta de la câini la elefanți. Și cred că știința începe să recunoască faptul că toate animalele sunt conștiente și experimentează o viață emoțională, de la cel mai umil rozător la cea mai mare balenă. Așa cum spune un prieten scriitor, Carl Safina, în cartea sa recentă, Beyond Words: What Animals Think and Feel, „Când cineva spune că nu poți atribui emoții umane animalelor, uită detaliul cheie de echilibrare: oamenii sunt animale.” Unul dintre lucrurile pe care încerc să le arăt cu fotografiile mele este că animalele au o gamă largă de emoții. Simt frică, simt euforie, simt afecțiune. Le place să se joace, le place să se cuibărească. Dar asta este doar „comportament de legătură” sau „antrenament pentru vânătoare”, veți auzi oamenii spunând. Nu s-ar putea spune același lucru despre noi? Cum face scopul oricărui comportament emoțiile care îl însoțesc mai puțin reale sau puternice? Este ceva la care să ne gândim.
