Am realizat ieri că s-ar putea să fi stat prea mult în SUA. Ar trebui să menționez că, de când postarea mea despre 5 lucruri pe care le detest la America a atras atenția bunilor locuitori de pe GlockTalk.com, am fost precaut să nu fiu prea critic față de țara mea adoptivă. (Cumva, faptul că am scris și 5 lucruri pe care le iubesc la America și că nu pretind că țara mea este mai bună, nu a părut să-i liniștească pe critici.) Însă, când am postat despre noua tendință ciudată din restaurante de a mânca sol, m-am trezit folosind un americanism care nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit.
Țărână.
Dar sunt doar cuvinte, nu? De ce ar trebui să conteze, la naiba? După oxigen și apă (ambele vitale pentru un sol bun, acum că mă gândesc), pământul este probabil cea mai prețioasă resursă a noastră. Fără el, nu avem hrană, nu avem copaci, nu avem mijloace de a absorbi scurgerile de apă pluvială sau de a absorbi excesul de CO2. (Da, știu – „noi îi spunem viață…”)
Cu toate acestea, mult prea des, oamenii văd solul ca pe o substanță inertă, nimic mai mult. Un substrat pentru cultivarea recoltelor noastre sau o pacoste pe care trebuie să o ținem departe de pantofii copiilor noștri. Cu tot mai mulți oameni deconectați de procesul de a-și cultiva propria hrană, sau chiar de grădinărit, este rar să găsești oameni care să înțeleagă cât de incredibil este solul cu adevărat. Această dislocare de pământ este evidentă chiar și în rândul fermierilor – o prietenă de-a mea a întâlnit recent un fermier care i-a spus că nu și-a atins propriul sol de ani de zile. În opinia mea, a-l numi „țărână” nu face decât să perpetueze această ignoranță.
Am avut odată un profesor de Permacultură care mi-a spus că există mai multe organisme în aproximativ 5 mililitri de sol decât au existat vreodată oameni pe această planetă. Este un număr destul de uimitor. Și dacă îți faci timp să te murdărești pe mâini într-o grădină bună, organică, sau să te plimbi prin pădure după o ploaie, începi să simți magia care există în solurile noastre.
Desigur, există pericolul de a interpreta prea mult. Și poate că pur și simplu sufăr de o problemă de traducere. La urma urmei, am întâlnit mulți grădinari americani care se entuziasmează de viața care freamătă în țărâna lor. Și am întâlnit mai mult de un european care s-a plâns de „hainele murdare”. Știu, de asemenea, că terenurile agricole supraexploatate sunt o problemă de ambele părți ale Atlanticului, deci este clar că nu este vorba doar de semantică.
Dar se pare că nu sunt singurul care meditează asupra unor astfel de chestiuni – unii oameni educați de la Universitatea de Stat din Washington sunt, de asemenea, clari și insistenți că solul nu este țărână.
Într-o notă finală, ca să nu fiu acuzat din nou că sunt un „englez arogant”, mi-ar plăcea să aud câteva păreri. Sunt prea sensibil la acest termen? Îl interpretez greșit? Ar trebui să-mi găsesc ceva mai bun de făcut cu timpul meu? (Sau poate să mă întorc de unde am venit, la naiba…)
Cu toate acestea, până când cineva mă va convinge de contrariu, voi continua să mă opun termenului „țărână” atâta timp cât voi putea. Și probabil voi spune „tomato” amuzant o vreme de acum încolo.
