Christine Murray scrie un eseu provocator despre a face ceea ce este corect, chiar acum.
În timp ce admiram un nou turn din lemn propus recent pentru Toronto, am remarcat că acesta „a fost supus unui exercițiu de modelare energetică din care sistemele de construcție au fost selectate pe baza eficienței energetice și a optimizării.” Arhitectul Elrond Burrell, scriind din Noua Zeelandă, unde nu poate fi dat în judecată pentru criticarea publică a unui arhitect din Toronto, a răspuns la tweet-ul meu:
El a indicat, de asemenea, un articol publicat în Dezeen în aceeași zi de Christine Murray, care este „redactor-șef și director fondator al The Developer, o publicație despre crearea de orașe în care merită să trăiești. Murray a fost anterior redactor-șef al Architects’ Journal și The Architectural Review.” Acestea sunt acreditări impresionante și este un articol impresionant, care îi critică pe arhitecți pentru că sunt mai interesați de design decât de climă și pentru scuza falsă că a fost construită să dureze.
Majoritatea arhitecților sunt indiferenți în ceea ce privește schimbările climatice. Mi s-a spus adesea: „proiectarea unei clădiri să dureze o sută de ani este cel mai sustenabil lucru pe care îl poți face”. Nu numai că acest lucru este neadevărat, este o prostie periculoasă.
Ea începe cu o prezentare generală a crizei climatice în care ne aflăm și apoi continuă cu o replică vitruviană:
Care este rostul solidității, utilității și frumuseții în fața eșecului recoltelor, a lipsei de apă potabilă sau de aer respirabil? Patruzeci la sută din speciile de insecte sunt în declin; dacă le pierdem pe toate, nu vom mai avea polenizare – nimic de mâncat – iar întregul ecosistem se va prăbuși din cauza foametei. Ceea ce contează este acum, nu dacă fațada ta de piatră va mai sta în picioare la căderea omenirii.
© Foster + Partners/ Bloomberg
Ea nu are răbdare cu Lord Foster și îi critică noul sediu Bloomberg din Londra (așa cum am făcut-o și noi) pentru că își afișează dragostea pentru „gadgeturi tehnologice încapsulate în tone nou construite de sticlă, oțel și piatră.”
Murray îi blamează pe arhitecți pentru că sunt leneși, pentru că nu cer cele mai ecologice produse, pentru că ignoră carbonul încorporat. Ea spune: „Este timpul ca arhitecții să aleagă etica în detrimentul esteticii. Asumați-vă responsabilitatea, recunoașteți că sunteți parte a problemei și faceți ceva în legătură cu asta.”
Unii nu au fost impresionați de articol. Adam Meyer a lucrat pentru Bill McDonough și spune că poți avea atât frumusețe, cât și etică. Bănuiesc că și Lance Hosey, autorul Forma Verde, ar susține acest lucru. Lance a argumentat că nu poți avea sustenabilitate fără frumusețe, scriind:
Valoarea pe termen lung este imposibilă fără atractivitate senzorială, pentru că dacă designul nu inspiră, este menit să fie aruncat. „Până la urmă,” scrie poetul senegalez Baba Dioum, „conservăm doar ceea ce iubim.” Nu iubim ceva pentru că este non-toxic și biodegradabil, o iubim pentru că ne mișcă mintea și inima… Când prețuim ceva, suntem mai puțin înclinați să-l distrugem, așa că dorința alimentează conservarea. Iubește-o sau vei pierde-o. În acest sens, vechea mantră ar putea fi înlocuită cu una nouă: Dacă nu este frumos, nu este sustenabil. Atractivitatea estetică nu este o preocupare superficială, este un imperativ de mediu. Frumusețea ar putea salva planeta.
Tweet de Elrond Burrell/Captură de ecran
Dar Lance a scris asta în 2012 și lucrurile sunt mult mai grave astăzi. Este timpul să renunțăm la Vitruviu și la Soliditatea, Utilitatea și Frumusețea sa pentru Elrond și eficiența, energia încorporată scăzută, [un design] sănătos și [un mediu] pietonabil? Nu sună la fel de bine. Putem, vă rog, să le avem pe amândouă?
