Pescuitul este una dintre cele mai vechi activități din lume. Există referințe la acesta în literatura greacă antică, texte biblice și ilustrații preistorice. Deși pescuitul este o ocupație răspândită la nivel mondial, modul în care oamenii pescuiesc variază foarte mult în funcție de locație și de speciile pe care le urmăresc. Ei pot folosi plase, sulițe, cârlige cu momeală, capcane sau chiar mâinile goale. Unii oameni nu prind peștele ei înșiși și se bazează pe animale dresate pentru a face munca în locul lor.
Legile și reglementările privind pescuitul sunt menite să asigure conservarea. Aceasta înseamnă că unele metode de pescuit pot să nu fie legale în statul dumneavoastră sau pot necesita licențe sau permise speciale. Verificați cu Departamentul de Resurse Naturale al statului dumneavoastră pentru mai multe informații.
Iată câteva stiluri de pescuit, de unde provin și de ce sunt practicate astăzi.
Pescuitul la muscă
Pescuitul la muscă implică o metodă de lansare foarte diferită de alte forme de pescuit cu undiță, fir și cârlig. A fost popularizată de scrierile lui Ernest Hemingway, un pescar pasionat de muscă, și de filme precum „A River Runs through It” al lui Robert Redford. Undița lungă, firul ponderat și „musca” artificială aproape fără greutate sunt dificil de lansat, așa că pescuitul la muscă are o curbă de învățare mai abruptă decât alte forme de pescuit.
Momeala (musca) este atât de ușoară încât urmează firul de pescuit la muscă. Lansetele obișnuite au greutăți și năluci care ghidează firul la lansare. Un fir de muscă este lansat printr-o serie de mișcări asemănătoare unui bici. Firul se „desfășoară” puțin mai mult cu fiecare ciclu înainte și înapoi. Când firul atinge lungimea potrivită, pescarul lasă momeala să cadă la sfârșitul mișcării finale de lansare.
Musca ușoară plutește deasupra apei, imitând aspectul unei insecte. Păstrăvul este o țintă preferată a pescarilor la muscă, iar metoda este eficientă și pentru somon și lipan.
Pescuitul de pe țărm
Pescuitul de pe țărm implică pescuitul de pe linia de coastă. Aceasta este în primul rând o metodă de pescuit în apă sărată, deși puteți vedea lansete lungi de pescuit de pe țărm și pe lacuri mari. Deoarece se află pe mal, pescarii de pe țărm trebuie să facă lansări lungi pentru a ajunge la pești. Aceștia pot folosi lansete de până la aproximativ 5,5 metri lungime pentru a obține o pârghie considerabilă. Aceste lansete mai lungi necesită o tehnică de lansare cu două mâini care poate părea neobișnuită pentru pescarii obișnuiți din barcă sau de pe debarcader. Unii pescari de pe țărm intră în apă pentru a obține o distanță puțin mai mare.
Pescuitul de pe țărm poate fi o metodă eficientă de pescuit nocturn, deoarece peștii mai mari se apropie de țărm noaptea. Țintele populare pentru pescarii de pe țărm includ bibanul striat, tarponul, pompano, red drum și macroul spaniol.
Năvodul, sau plasa de aruncat, este unul dintre cele mai vechi unelte de pescuit. Aceste plase, pe care pescarii le aruncă cu mâna, au mici greutăți care scufundă marginile la fundul lacului, râului sau mării. Cel care aruncă apoi trage plasa înapoi cu un fir pe care îl atașează adesea de încheietura mâinii.
Năvoadele moderne pot avea o rază de doar aproximativ 1,2 metri atunci când sunt desfășurate complet. Opțiunile mai mari pot avea o rază de peste aproximativ 3 metri, dar este posibil să nu fie fezabil ca o singură persoană să tragă o captură semnificativă cu o plasă de această dimensiune.
Puteți folosi metoda năvodului dintr-o barcă, de pe un debarcader, de pe țărm sau în timp ce vă aflați în apă. Plasele de acest tip funcționează cel mai bine în ape cu o adâncime cuprinsă între aproximativ 1,5 și 3 metri (adâncimea ar trebui să fie aproximativ egală cu raza plasei). Legalitatea năvoadelor variază de la un loc la altul. Pescuitul cu năvod este obișnuit în Hawaii, deși există reglementări privind echipamentul. Pe Coasta Golfului, pescarii cu năvod vizează pești de momeală și specii precum chefalul, care nu răspund la cârligele cu momeală.
Pescuitul la copcă
Pescuitul la copcă implică tăierea unei găuri în gheață cu o foreză manuală sau motorizată și aruncarea unui fir de pescuit prin acea gaură. De obicei, are loc pe un lac de apă dulce. Din motive evidente, această metodă de pescuit este numai pentru locurile cu temperaturi suficient de scăzute pentru a îngheța suprafața apei la câțiva centimetri grosime sau mai mult. Lansarea nu este posibilă, așa că pescarii la copcă aruncă firul direct în apă folosind o undiță scurtă.
În mod tradițional, pescarii la copcă stau pe gheață lângă gaura lor. Cu toate acestea, pescarii moderni la copcă au adesea corturi și cabane mici pe care le plasează pe gheață deasupra găurii lor. Unele dintre aceste adăposturi au generatoare sau facilități alimentate cu energie solară, cum ar fi televizoare, frigidere, încălzitoare și sobe. Unele au chiar paturi suprapuse și canapele. Structurile mai mari necesită aproximativ 30 de centimetri de gheață pentru a fi utilizate în siguranță, dar pescarii la copcă care lucrează fără un adăpost au nevoie de doar aproximativ 10 centimetri de gheață pentru a pescui în siguranță. Ofițerii de conservare și resurse naturale măsoară grosimea gheții pe lacurile unde pescuitul de iarnă este popular și postează avertismente în consecință.
Avertisment
Rețineți că gheața trebuie să aibă o grosime de cel puțin aproximativ 10 centimetri pentru a pescui în siguranță la copcă. Verificați cu oficialii locali cu privire la gheața subțire și respectați avertismentele autorităților locale înainte de a pescui la copcă.
Pescuitul cu cormorani
O metodă tradițională de pescuit fluvial în Asia de Est, pescuitul cu cormorani implică utilizarea păsărilor acvatice dresate, care mănâncă pește, în loc de plase sau undițe. Aceasta a fost odinioară o metodă de pescuit comercial practicată în China și Japonia. Texte istorice din secolul al VII-lea încoace conțin referințe la cormorani dresați care prindeau pești de apă dulce. O versiune europeană a pescuitului cu cormorani a fost practicată odinioară în Grecia și Macedonia.
Nu mai este practicată pe scară largă, dar pescarii încă folosesc cormoranii în anumite părți ale Chinei pentru pescuitul de subzistență și pentru a arăta turiștilor. Tradiția este încă celebrată în Japonia, în special pe râul Nagara, care are o tradiție de secole de pescuit cu cormorani.
Cum funcționează procesul? Proprietarii de cormorani leagă o sfoară în jurul gâtului fiecărui cormoran, astfel încât pasărea să nu poată înghiți pești mai mari. Păsările mănâncă totuși peștii mai mici, dar se întorc la barca pescarului cu capturile lor mai mari.
Pescuitul subacvatic
Pescuitul subacvatic este o altă tehnică de pescuit străveche. Picturile rupestre paleolitice din Franța par să arate pescuitul subacvatic, la fel ca și ilustrațiile din Grecia antică și relatările istorice din India și Pakistan. Zeul mării Poseidon apare adesea cu un trident, o suliță cu trei dinți care era folosită frecvent pentru prinderea peștilor.
Metodele tradiționale, cum ar fi cele încă folosite de unii pescari nativi americani, implică aruncarea sulițelor deasupra suprafeței, dar mulți entuziaști moderni ai pescuitului subacvatic folosesc echipament de scufundări și harpoane pentru a urmări peștii sub apă.
Pescuitul subacvatic sub toate formele este restricționat de reglementări, care variază în funcție de stat. Unele state permit pescuitul subacvatic sau pescuitul cu harponul (pescuitul cu o suliță cu mai multe vârfuri) numai pentru pești „necomerciali” precum crapul sau somnul pitic, în timp ce alte state restricționează practica la apă sărată. Pescuitul subacvatic la suprafață necesită apă puțin adâncă și, adesea, utilizarea de momeală sau lumini pentru a atrage peștii la suprafață.
Pescuitul în larg
Pescuitul în larg implică echipament de pescuit sportiv de mare rezistență pentru a prinde pești în oceanul deschis. Deși excursiile de pescuit în larg pot viza o singură specie de pește, cum ar fi tonul sau marlinul, nu știi niciodată ce ar putea apărea la capătul firului.
Deoarece peștii mari pot cântări aproximativ 45 de kilograme sau mai mult, o barcă de pescuit în larg are adesea hamuri care țin pescarul în barcă, astfel încât să nu fie smuls în apă.
Probabil una dintre cele mai faimoase povești de pescuit din toate timpurile, „Bătrânul și marea” a lui Ernest Hemingway, prezintă o luptă de zile întregi între un pescar de mare adâncime și un marlin gigant. Astăzi, majoritatea pescarilor amatori angajează excursii de pescuit care au echipamente, echipaje și bărci suficient de mari pentru a naviga la kilometri în larg.
Pescuitul în apă dulce
Se folosesc tehnici diferite pentru prinderea peștilor în lacuri, iazuri, râuri, pâraie și cursuri de apă dulce. Pescuitul staționar nu necesită lansare, așa că este ideal pentru așa-numiții „pești de tigaie” precum bibanul sau peștele-soare. Pescuitul staționar cu un plutitor (și, poate, un vierme pentru momeală) este metoda preferată pentru începători. Lansarea dintr-o barcă sau de pe mal este o metodă folosită pentru a prinde pești de apă dulce mai mari, cum ar fi știuca sau bibanul.
Nălucile sunt importante pentru pescuitul în apă dulce, iar nălucile de suprafață, nălucile rotative și jig-urile necesită fiecare propria metodă de manipulare a undiței și a mulinetei, astfel încât momeala să pară reală. Majoritatea turneelor profesionale de pescuit în apă dulce implică lansarea din bărci cu motor pentru pești precum bibanul.
Pescuitul cu capcane
Pescuitul cu capcane este practicat în întreaga lume. Unele capcane, cum ar fi cele folosite la pescuitul de crabi, sunt mobile, în timp ce alte metode de capturare implică structuri permanente. Pescuitul cu capcane este de obicei pentru pescuitul comercial sau de subzistență, nu pentru pescuitul sportiv. Pescarii amatori pot folosi capcane mici pentru pești, cum ar fi „capcanele oală”, pentru a prinde pești de momeală pe care apoi îi folosesc pentru a prinde pești mai mari cu o undiță și o mulinetă.
Cel mai comun tip de capcană pentru pescuitul necomercial este o incintă din sârmă sau plasă cu o deschidere în formă de pâlnie. Peștele înoată prin deschidere, dar odată ajuns în interior, crede că nu mai poate înota înapoi prin capătul îngust al pâlniei.
Pescarii comerciali la scară mică folosesc capcane staționare, cum ar fi barajele de pește, care se bazează pe maree sau curenți pentru a transporta peștele într-o zonă închisă. Pescuitul cu capcane este reglementat de legile privind conservarea. Este de obicei legal să prinzi pești de momeală într-o capcană oală sau capcană de plasă. Deoarece pescuitul cu capcane nu ucide peștii, puteți elibera cu ușurință speciile care sunt ilegale de păstrat sau sub limita de mărime.
Pescuitul cu arcul
Pescuitul cu arcul implică harponarea peștilor cu o săgeată care are un fir atașat și apoi recuperarea capturii. Astăzi, arcurile pentru pescuit sunt relativ ușoare și simple în comparație cu echipamentul de tir cu arcul pentru vânătoare și tirul competitiv. Săgețile de pescuit sunt relativ grele, deoarece trebuie să treacă prin apă fără a-și schimba cursul. Unele arcuri de pescuit mai sofisticate au mulinete retractabile care aduc firul înapoi automat, în timp ce altele au mulinete manuale.
Pescuitul cu arcul poate fi una dintre cele mai vechi forme de pescuit. Pescarii de subzistență încă practică această metodă în locuri precum râul Amazon și Asia de Sud-Est insulară. Pescarii cu arcul vizează diferite specii de pești în funcție de locul în care trăiesc. O caracteristică comună este că peștii trebuie să înoate aproape de suprafață. Unele metode tradiționale implică utilizarea luminilor sau a momelii pentru a atrage peștii lângă arcaș. În Statele Unite, unele state permit pescuitul cu arcul al așa-numiților pești „necomerciali”, cum ar fi crapul și somnul pitic.
