Credem că știm multe despre legendele frontierei Lewis și Clark, Davy Crockett, Daniel Boone, Jim Bridger, Hugh Glass (faimos din „The Revenant”), Jeremiah Johnson (al cărui nume real era John „Liver-Eating” Johnston) și William „Buffalo Bill” Cody, dar, de fapt, mare parte din ceea ce credem că știm este o amestecătură din ziare senzaționaliste, romane ieftine și vechi cărți de senzație – de obicei scrise de autori fantomă care nu și-au părăsit niciodată birourile din oraș – spectacole de Vest Sălbatic, relatări de mâna a treia extrem de speculative și filme Disney din vremea căciulilor din piele de raton. Faptele și ficțiunea s-au amestecat într-un mod destul de alarmant.
Cât de populare erau romanele ieftine la vremea lor, aproximativ din 1860 până în 1900? Foarte mult. Beadle & Company, cu sediul în New York, a publicat prima sa carte scurtă, „Malaeska: Soția indiană a vânătorului alb”, în 1860, iar „Seth Jones” sau „Captivii Frontierei” (scrisă de o învățătoare de 20 de ani care a locuit mare parte din viața ei în New Jersey) a vândut 500.000 de exemplare. Până în 1864, conform North American Review, Beadle avea peste 5 milioane de romane în circulație – incredibil în acele zile ale unei Americi mai puțin alfabetizate și mai puțin populate.
Romanele ieftine l-au transformat într-o stea pe Edward Z.C. Judson, care scria sub pseudonimul Ned Buntline, iar persoanele reale despre care scria el au devenit celebre. L-a întâlnit pe William Frederick Cody în Vest și l-a făcut un nume cunoscut cu opera sa mult-reeditată din 1869: „Buffalo Bill, Regele Oamenilor de la Frontieră”. „Exagerarea făcea parte din idiomul natural al Vestului”, relatează American Heritage.
Având în vedere toate acestea, iată fragmente din noua mea carte, „Adevărul crud despre legendele frontierei americane”, tocmai publicată de Gibbs Smith (cu peste 100 de fotografii). Scopul meu în scrierea ei a fost să separ adevărul de ficțiunea colorată, așa că bucurați-vă!
Wild Bill Hickok
Puținele crestături reale de pe arma lui Hickok (una dintre ele fiind a propriului său adjunct, împușcat din greșeală) au fost umflate la 100 până când presa galbenă a terminat cu el. Legenda a fost ajutată de aparițiile omului legii în melodrama „Cercetașii Câmpiilor” a lui Buffalo Bill din 1873. Acolo, legendarul om al legii nu s-a distins ca actor. Conform The West:
În anii următori, Hickok a suferit de glaucom și a trăit din faima sa de pistolar, pozând pentru turiști, jucând la jocuri de noroc, îmbătându-se și fiind arestat pentru vagabondaj. A fost împușcat în ceafă în timpul unui joc de cărți în Deadwood, Dakota de Sud, în 1876, ținând ceea ce a devenit „mâna omului mort” – ași și optari.
The Cheyenne Daily Leader s-a chinuit să împace legenda cu omul real pe care îl cunoscuseră. „În urmă cu șapte sau opt ani numele său era proeminent în… presa de frontieră, iar dacă am putea crede jumătate din ceea ce a fost scris despre faptele sale îndrăznețe, trebuie să fi fost cu siguranță unul dintre cele mai curajoase și mai scrupuloase personaje ale acelor vremuri fără lege”, a spus ziarul. „Contactul cu omul, însă, a spulberat toate aceste iluzii, iar în ultimul timp, Wild Bill pare să fi fost un pierde-vară foarte blând și lipsit de valoare.”
Daniel Boone
Multele aventuri reale ale lui Daniel Boone l-au inspirat pe James Fenimore Cooper, și chiar Lordul Byron a scris despre „Colonelul Boon, omul pădurilor din Kentucky.” Poemul lui Byron din 1823, o eulogie, adăuga că Boone era cel mai fericit când mergea după urși și cerbi, iar în astfel de căutări el „se bucura de zilele singuratice, viguroase, inofensive ale bătrâneții sale, în sălbăticii adânci.”
Desigur, devine mai puțin literar de atât. Tipic este o carte de benzi desenate din anii 1950 numită „Exploits of Daniel Boone”, care îl înfățișează în haine complete din piele de căprioară și căciulă din piele de raton, având aventuri cu arme alături de acolitului său, Sam Esty, îmbrăcat similar. Această versiune a lui Boone arată și o parte din onestitatea legendară a omului real. Într-un panou, el spune unui grup de indieni: „Majoritatea dintre voi mă cunoașteți! Am luptat, dar am luptat onorabil. Niciun om nu poate spune că Dan’l Boone l-a mințit vreodată sau a încălcat o promisiune!”
Această imagine aspră și neînfricată este contrazisă de cartea Laurei Abbott Buck din 1872, „Daniel Boone: Pionierul din Kentucky”, care notează: „Mulți presupun că era un om al pădurilor aspru, grosolan, aproape la fel de sălbatic ca urșii pe care îi urmărea la vânătoare, sau ca indienii ale căror terori le-a înfruntat cu atâta perseverență. În loc de aceasta, el a fost unul dintre cei mai blânzi și lipsiți de aroganță bărbați; delicat ca o femeie în gusturile și purtarea sa, niciodată nu rostea un cuvânt vulgar, niciodată nu-și permitea o acțiune nepoliticoasă. Era cu adevărat unul dintre adevărații gentlemani ai naturii.”
Boone a omorât cu siguranță Nativi Americani în timpul vieții sale, dar per ansamblu nu era lipsit de simpatie față de situația lor dificilă. În anii următori, când a fost întrebat câți indieni a ucis, a răspuns, conform „Daniel Boone: Viața și Legenda unui Pionier American” de John Mack Faragher: „Îmi pare foarte rău să spun că am ucis vreodată pe cineva, căci ei au fost întotdeauna mai buni cu mine decât albii.”
Davy Crockett
Pentru a cita din filmul „Omul care l-a împușcat pe Liberty Valance” al lui John Ford: „Când legenda devine fapt, tipăriți legenda.” Acest lucru pare a fi deosebit de adevărat în cazul lui Davy Crockett.
Born on a mountaintop in Tennessee/Greenest state in the land of the free/Raised in the woods so’s he knew every tree/Killed him a bear when he was only three.
Așa sună cântecul din serialul TV Disney pe care fiecare băiat îl știa în anii 1950. Dar, de fapt, Crockett s-a născut în zonele joase din Tennessee, și – în ciuda faptului că actorul Fess Parker a transformat-o într-o modă – există doar dovezi puține că ar fi purtat vreodată o căciulă din piele de raton. El prefera să fie numit David Crockett, nu Davy, și s-a îndreptat spre Texas – și spre întâlnirea sa cu destinul – abia după ce a eșuat ca politician.
Crockett ar fi putut fi un trăgător excelent și teroarea populației de ratoni și urși, dar întotdeauna s-a străduit să fie un întreținător de familie. După cum a descris-o el, „Am constatat că eram mai bun la creșterea familiei mele decât a averii mele.” După ce prima sa soție a murit, lăsându-l în circumstanțe umile cu trei copii, el „s-a căsătorit” cu o văduvă înstărită, Elizabeth Patton, care avea și o fermă de 81 de hectare.
Din fericire, Crockett și-a găsit vocația în viața publică. După ce s-a mutat spre vest în Comitatul Lawrence, Tennessee, în 1817, a fost ales magistrat, apoi, în 1821 – datorită provizionului generos de cidru de mere și rachiul de porumb oferit publicului votant – ca legiuitor de stat. A devenit cunoscut drept „gentlemanul din trestie”, ceea ce era menit să fie o insultă, dar Crockett a adoptat imaginea omului de la țară.
Există numeroase rapoarte conform cărora Crockett a supraviețuit de fapt luptelor de la Alamo, dar a fost apoi executat. Dovezile sunt neconcludente. Nu este nici măcar clar că ar fi purtat vreodată căciula sa emblematică din piele de raton.
Mike Fink
Primul lucru pe care trebuie să-l accepți despre legendarul barcagiu de pe râul Mississippi, Mike Fink, un trăgător excelent care era „jumătate cal și jumătate aligator”, este că s-ar putea să nu fi existat niciodată, cel puțin nu în forma în care a ajuns la noi. Registrul istoric este sărac, chiar și numele său, care uneori este scris „Micke Phinck”. Odată ce accepți conceptul unui om sălbatic care făcea totul cu un exces incredibil – și mai bine decât oricine altcineva – povestitorul de basme poate continua de acolo. Eudora Welty a scris despre el, la fel și Carl Sandburg, și el apare și în „The Tales of Alvin Maker” de Orson Scott Card.
Conform cărții din 1956 „Half Horse Half Alligator: The Growth of the Mike Fink Legend”, basmele tind să se adune în jurul anumitor figuri, iar numărul lor include jumătate dintre personajele care sunt subiectul acestei cărți – și în special Davy Crockett, Daniel Boone și Mike Fink.
„Poveștile tipărite, precum și tradițiile orale au contribuit la faima lui Fink”, notează Half Horse Half Alligator. „În unele cazuri, autorii, suntem siguri, și-au bazat afirmațiile despre tradițiile orale pe afirmații publicate, mai degrabă decât pe experiențe personale. În alte cazuri, autorii s-ar putea să fi inventat povești pe cont propriu sau s-ar fi putut adapta la Fink povești tipărite sau orale spuse inițial despre alții.”
Crockett era „un cui potrivit de care făuritorii de almanahuri atârnă o mulțime de anecdote atribuite inițial altora”, scriu autorii Walter Blair și Franklin J. Meine, și la fel era și Mike Fink. Viața sa, ceea ce știm despre ea, este perfectă pentru înfrumusețare, cuprinzând Războiul de Independență, zilele de glorie ale râului Mississippi și o perioadă care i-a încheiat cariera ca cercetaș printre vânătorii de blănuri și oamenii munților din Munții Stâncoși.
Jeremiah Johnson
Atunci când imaginea populară a lui Johnston este formată de Robert Redford în rolul principal al filmului din 1972 „Jeremiah Johnson”, este probabil că vom fi duși departe de frontiera aspră. Adevăratul „Jeremiah Johnson”, al cărui nume la naștere ar fi putut fi John Garrison (schimbat ulterior în John Johnston), era un personaj mult mai puțin prietenos cu publicul, care purta porecla „Mâncătorul de Ficat” Johnston. A fost numit astfel datorită presupusei sale pasiuni de a mânca ficatul indienilor Crow despre care se spunea că i-ar fi ucis soția. Dar acea poveste provine mai mult dintr-un roman fantezist decât de la Johnston însuși, care a jurat mereu că nu era adevărată (în ciuda aparițiilor în spectacole de vodevil care recreau actul de a mânca ficat).
Hugh Glass
„The Revenant” este o dramatizare cinematografică recentă a vieții vânătorului de blănuri de la frontieră Hugh Glass, cu Leonardo DiCaprio în rolul principal. Deși atacul ursului din film este destul de fidel cu ceea ce i s-a întâmplat lui Glass în viața reală, subplotul care implică familia indiană a lui Glass (și întâlnirile semi-mistice) este în întregime adăugată.
Atacul indian văzut în film chiar s-a întâmplat – a lăsat 13 până la 15 dintre bărbații companiei morți – dar prințesele indiene nu au fost implicate.
Există paralele puternice între Hugh Glass/„The Revenant” și John „Mâncătorul de Ficat” Johnston/Jeremiah Johnson. În ambele filme, persoanelor reale li se dau soții și copii Nativi Americani pentru a-i umaniza (sau a-i spiritualiza) – și pentru a le oferi o motivație pentru răzbunare.
Ironia aici este că povestea lui Hugh Glass este de fapt destul de clară în registrul istoric. Era un vânător de blănuri, a fost sfâșiat de un urs și a supraviețuit. Nu există nicio dovadă că Glass ar fi avut o familie Nativo Americană, deși a petrecut timp cu Pawnees. A rămas în sălbăticie, și-a reluat vânătoarea de blănuri și a fost de fapt ucis într-o confruntare cu Arikaras câțiva ani mai târziu. Deoarece nu a trăit pentru a da interviuri sau a scrie o carte, nu există nicio poveste care să fi fost brodată sălbatic în timpul povestirii. Glass rămâne o figură destul de misterioasă, și au existat remarcabil de puține basme în jurul lui – cel puțin până când Tinseltown a găsit povestea.
„The Revenant”, bazat pe romanul tulburător al lui Michael Punke, este de fapt al doilea film despre Hugh Glass și atacul ursului. Primul – „Man in the Wilderness” din 1971, cu Richard Harris și John Huston în rolurile principale – adaugă și niște bazaconii amerindiene.
Calamity Jane
Practic, nimic din ceea ce susține Martha Canary (cunoscută și sub numele de „Calamity Jane”) în scurta sa autobiografie nu este adevărat, nici multe dintre legendele care au crescut în jurul ei. Adevărata Calamity Jane era o problemă, o bețivă, o analfabetă și o povestitoare de basme care provoca haos oriunde mergea – și aceasta este adevărata origine a numelui ei.
Nu a călărit cu Pony Express, nici cu Custer, nu a salvat pe nimeni, iar povestea despre cum a răzbunat personal uciderea lui Wild Bill Hickok este o absurditate romantică. Cei doi s-au întâlnit, dar Hickok o considera detestabilă și a avut doar relații foarte limitate cu ea. (Sunt totuși îngropați unul lângă celălalt.) Abilitatea ei lăudată cu armele de foc era adesea folosită pentru a trage în saloane, și departe de a fi onorate de prezența ei, multe comunități îi ofereau o trecere doar dus până la limitele orașului (sau o aruncau în închisoare până se trezea).
Calamity Jane nu a fost complet lipsită de realizări, dar legenda ei a fost creată în mare parte de autorii de romane ieftine. Acei nenorociți mânjiți de cerneală – și ulterior „biografi” – au ascuns atât de mult faptele reale ale vieții ei încât este dificil să-ți formezi o imagine precisă. Ceea ce putem spune este că Jane avea o abilitate uimitoare de a fi acolo unde se făcea istoria Vestului. Și asta i-a făcut ușor să se plaseze în centrul evenimentelor, când de fapt era la periferie.
Cathay Williams
Cathay Williams, care fusese o bucătăreasă în Armată, s-a îmbrăcat ca bărbat și s-a înrolat ca soldat african-american buffalo pe 15 noiembrie 1866, spunând ofițerului de recrutare din St. Louis că era din Independence, Missouri. Era analfabetă, așa că „Cathay” a devenit „Cathey” pe formular, iar acesta este numele sub care a servit. Cariera ei nu a fost remarcabilă – până când a fost lăsată la vatră, armata nu a remarcat-o nici pentru laudă, nici pentru condamnare.
Mascarada lui Williams nu a fost descoperită până în 1868, chiar și după mai multe spitalizări. Până în februarie 1867, ea a fost staționată la Jefferson Barracks din Missouri, antrenându-se și participând la viața de tabără. Prima ei ședere în spital a avut loc în această perioadă. În aprilie 1867, a fost trimisă la Fort Riley, Kansas, și la scurt timp după aceea a fost din nou în spital, plângându-se de o mâncărime, și a fost în concediu medical până în mai. Dacă medicii au examinat-o, nu au făcut-o cu prea multă atenție – a fost în patru spitale de cinci ori în total fără a fi descoperită.
De asemenea, sunt profilate pe larg în „Adevărul crud” vânătorul de blănuri și ghidul african-american Jim Beckwourth, iubitorul de urși John „Grizzly” Adams, Kit Carson, ghidul nativ american Black Beaver, Lewis și Clark, și Joseph Knowles, „Omul Naturii” care este subiectul cărții mele anterioare, „Gol în pădure.”
