Cu rechini, insecte, plante și lucruri care te sperie noaptea (la tabără) bine acoperite, ne-am gândit să vă ajutăm să vi se ghemuiască degetele, să vi se înfierbânte sângele și să vi se ridice părul de pe ceafă cu o listă mai cuprinzătoare – dar nu mai puțin terifiantă – de filme în care Mama Natură preia un rol negativ și adesea criminal.
Deși unele dintre alegerile noastre prezintă diverse forme de animale sălbatice dezlănțuite, am căutat și filme excepțional de înfricoșătoare care se petrec în sălbăticia îndepărtată. Acestea sunt filme de groază care profită din plin de atmosfera lugubră și de sentimentul tulburător de izolare pe care doar pădurile adânci și întunecate le pot oferi. Pentru că, după cum știm cu toții, după apusul soarelui, natura începe să abunde de criminali în serie, spirite demonice și creaturi însetate de sânge. Pe lângă coulrofobie (frica de clovni), nictohylophobia – frica de a fi în păduri sau zone împădurite noaptea – este poate cea mai potrivită fobie pentru filmele de groază. Câteva dintre alegerile noastre se joacă cu această frică primară.
Lista noastră de filme horror centrate pe sălbăticie și animale sălbatice este doar o introducere. De fapt, există un întreg subgen dedicat filmelor cu animale scăpate de sub control. Așa că, vă rugăm, adăugați la această listă în secțiunea de comentarii și consultați colecțiile noastre anterioare de filme horror naturale.
„Păsările” (1963)
Un film terifiant despre natura scăpată de sub control, prezentat de nimeni altul decât Maestrul Suspansului însuși, „Păsările” merită revăzut (sau văzut pentru prima dată). Asta, desigur, dacă nu sunteți un ornitofob convins. Și dacă nu l-ați văzut niciodată, vă rugăm să vă răsfățați cu scurta „prelegere” delicioasă și ironică a lui Alfred Hitchcock, care a servit drept trailer oficial al filmului.
Unul dintre cele mai curioase lucruri despre „Păsările” este că muza lui Hitchcock, Tippi Hedren, interpretând eroina într-un film despre o mică comunitate de coastă din California atacată de creaturi înaripate malefice, a ajuns să se impună ca una dintre cele mai vocale activiste pentru drepturile animalelor de la Hollywood la câțiva ani după finalizarea filmului. Cu toate acestea, munca lui Hedren pentru drepturile animalelor nu s-a extins direct la comunitatea aviară, poate din cauza traumei persistente de pe platoul de filmare sau din cauza faptului că, pentru o vreme, propria ei casă a fost plină de niște pisici mari.
„Proiectul vrăjitoarea Blair” (1999)
În genialul film de groază „found-footage” „Proiectul vrăjitoarea Blair”, cineaștii Daniel Myrick și Eduardo Sanchez transformă o porțiune obișnuită de pădure (în acest caz, Parcul de Stat Seneca Creek din Montgomery County, Maryland) într-unul dintre cele mai coșmaruri peisaje din istoria cinematografiei horror fără nici măcar să încerce.
Aceste păduri nu sunt aranjate pentru ocazie cu iluminat lugubru, mașini de ceață, monștri CGI sau recuzită (cu excepția movilelor de pietre și a figurilor înfiorătoare din bețe cu cinci puncte atârnând din copaci). Aceasta este Mama Natură în forma ei cea mai familiară, naturalistă, liniștitor de generică – păduri care poate seamănă cu undeva unde ați făcut drumeții, ați explorat, ați campat, ați pescuit și, la fel ca trio-ul de studenți documentariști condamnați ai filmului, v-ați trezit complet și iremediabil pierduți.
„Ziua animalelor” (1977)
De ce să fii hărțuit și terorizat de o singură specie de animale când poți fi hărțuit și terorizat de o mulțime de ele – un urs grizzly, un puma, lupi, ciobănești germani și o grămadă de păsări de pradă – toate deodată?
Bine ați venit la „Ziua animalelor”, o abordare campy, cu multiple creaturi, a subgenului Mama Natură-devine-sălbatică, generat de „Fălci” la mijlocul până la sfârșitul anilor 1970 (vezi și: „Orca”, „Piranha”, „Grizzly”, „Alligator”, „Roiul”, „Aripa nopții” și altele). Pe lângă faptul că a dăruit lumii o scenă în care un Leslie Nielsen fără cămașă se luptă cu un urs într-o furtună, „Ziua animalelor” oferă un mesaj serios (anti-fixativ?): Dacă nu călcăm mai ușor pe planeta noastră fragilă, radiațiile solare aduse de un strat de ozon epuizat vor face ca toate animalele din pădure care trăiesc la o altitudine de peste 1.524 de metri să înnebunească și să ne omoare pe toți.
„Antichrist” (2009)
Deci asta spune vulpea?
Deși este dificil să clasificăm „Antichrist” ca un film horror, această ofertă tipic plictisitoare, tulburătoare și tehnic uimitoare a celui mai iubit/detestat enfant terrible cinematografic al Danemarcei, Lars von Trier, este într-adevăr înfricoșătoare – și incredibil de stresantă. După moartea accidentală a tânărului lor fiu, un cuplu îndurerat (Willem Dafoe, Charlotte Gainsbourg) se retrage într-o cabană din pădure unde continuă să-și facă lucruri teribile lor înșiși și unul altuia. Cadrul izolat silvan oferă o mulțime de atmosfere sinistre: cețuri lugubre, furtuni de ghinde, căpușe întreprinzătoare și, cel mai faimos, o vulpe antropomorfă, care-și eviscerează singură interiorul, care oferă filmului „Antichrist” cea mai repetată replică. Cu toate acestea, nu natura („Natura este biserica lui Satan”, insistă personajul lui Gainsbourg obsedat de vrăjitorie) este aspectul cel mai terifiant al acestui șocant film de artă controversat, ci deteriorarea minții umane.
„Evil Dead” (1981)
Nu contează că există un demon foarte furios care încearcă să scape din pivniță sau că iubita ta posedată este legată în șopron așteptând dezmembrarea cu drujba. Pădurea este casa celui mai terifiant – și malefic – lucru dintre toate. În pădure este locul unde privește și așteaptă.
Filmul arhetipal de gen „cabana din pădure”, „Evil Dead” a generat continuări, un remake, nenumărate imitatori și un mash-up horror inteligent, plin de omagii. Niciunul dintre aceste filme nu a reușit să facă pădurea – sau un singur copac – să pară la fel de amenințătoare sau malefică. Filmând ieftin într-o zonă izolată în afara orașului Morristown, Tennessee, regizorul Sam Raimi a folosit o serie de trucuri inventive și cu buget extrem de redus pentru a-și aduce la viață pădurea ucigașă și cețoasă. Veniți pentru fântânile de sânge și gălețile de măruntaie. Rămâneți pentru cadrele de urmărire cu demon-cam la viteză mare.
„Broaște” (1972)
Deși blockbusterul lui Steven Spielberg din 1975 despre un pește foarte mare merită cu siguranță să fie pe orice listă de filme horror centrate pe natură, pur și simplu nu am putut rezista să nu împărtășim în schimb trailerul pentru acest film ridicol de doar câțiva ani mai devreme, referitor la broaște antagoniste (dar nu ucigașe) și o mulțime de alte creaturi mai mortale.
Scrie Eric D. Snider pentru Film.com: „Pentru cineva dornic să vadă un film în care sudiști leneși, bogați, bețivi se ceartă unii cu alții și sunt sistematic uciși de fauna mlăștinei, „Broaște” este extrem de satisfăcător. Iar pentru cineva dornic să vadă toate acestea și să se plictisească în acest proces, „Broaște” este o capodoperă!”
„Înghețat” (2010)
Cu siguranță nu trebuie confundat cu o lansare considerabil mai puțin tulburătoare cu același nume, acest mic thriller de supraviețuire neplăcut de la Adam Green („Hatchet”) combină teama crescândă din „Apă deschisă” cu brutalitatea scârboasă din „127 de ore”.
Deși eroarea umană este de vină pentru situația cu adevărat oribilă prezentată în „Înghețat” – a fi blocat la înălțime pe un telescaun zile întregi în timp ce o haită de lupi se învârte dedesubt – natura este cea care joacă rolul de antagonist în acest maraton de stres de 93 de minute care se presupune că a provocat câteva leșinuri la proiecția de la Sundance. În ceea ce privește tinerii actori blocați pe snowboard, Shawn Ashmore a fost eliminat de flora carnivoră în „Ruinele”, Kevin Zegers a fost măcelărit de un mutant sălbatic în „Cotitura greșită” și Emma Bell a pierdut o mare parte din gât din cauza unui zombie în primul sezon din „The Walking Dead”. Care dintre ei, dacă vreunul, va supraviețui telescaunului de la Muntele Holliston?
„Weekend lung” (1978)
Mai bine tratezi Mama Natură cu respect, altfel. Deși există o mulțime de filme horror cu tema natura-ripostează, atât înainte, cât și după „Fălci”, este oarecum rar să găsești un întreg ecosistem – nu doar un grup/clasă/specie specifică de animale, fie că sunt păsări, urși sau __PLACEER_ID_8__lilieci__END_PLACEHOLDER__ – terorizând oamenii în masă.
În „Weekend lung”, un cuplu australian plin de ură, certăreț, predispus la a arunca gunoaie și alte acte de neglijență și lipsă de respect față de lumea naturală, primește ceea ce merită și chiar mai mult în timpul unei evadări izolate pe coastă. Un thriller psihologic bine jucat și legitim înfricoșător din Australia, sloganul „Weekend lung” spune aproape totul: „Crima lor a fost împotriva naturii. Și natura i-a găsit vinovați!”
„Cap de dovleac” (1988)
Așa cum Hollywood-ul ar dori să credem, Munții Apalași abundă de mister și intrigă – și o doză sănătoasă de crimă, nebunie și haos. Deși filmat în sudul Californiei, „Cap de dovleac”, un „basm sumbru” regizat de regretatul maestru al machiajului de efecte speciale Stan Winston („Predator”, „Aliens” și numeroase colaborări cu James Cameron, Tim Burton și Steven Spielberg), folosește decorul împădurit al Apalașilor pentru un efect atmosferic adecvat de amenințător.
Cu o intrigă care se învârte în jurul unei creaturi umanoide criminale care a fost trezită din somnul ei într-un câmp de dovleci local de către o vrăjitoare la instrucțiunile unui tată răzbunător, îndurerat, al cărui tânăr fiu a fost ucis accidental de un grup de adolescenți, „Cap de dovleac” nu a îmbătrânit prea bine. Indiferent, este cu siguranță mai bun decât cealaltă încercare de regie a lui Winston, „Un gnom pe nume Gnorm”, cu Anthony Michael Hall în rol principal.
„Ruinele” (2008)
Un amestec semi-eficient și excesiv de sângeros de trei standarde oarecum obosite ale filmelor horror (plante ucigașe, infecții devoratoare de carne și vacanțe exotice care se termină foarte rău), după ce veți viziona „Ruinele” s-ar putea să doriți să împachetați o cantitate decentă de soluție topică de iod – și multă cremă de protecție solară suplimentară – înainte de a porni în următorul tur al ruinelor arheologice din Mexic.
Antagoniștii din „Ruinele”, bazat pe un roman de Scott Smith, sunt o tulpină deosebit de răutăcioasă de plante agățătoare prădătoare din junglă, care emit sunete și se întâmplă să aibă poftă de tineri turiști apetisanți. Gândiți-vă la ele ca la o rudă îndepărtată a lui Audrey II, fără abilitățile muzicale. Și spre deosebire de multe filme horror cu tematică naturală în care răufăcătorii ies doar noaptea, multe dintre cele mai macabre scene din „Ruinele”, o poveste despre buze crăpate și membre amputate, se petrec direct sub soarele mexican arzător și neiertător.
„Vânătorul de troli” (2010)
Monștri proști, mâncători de pietre, de o anumită vârstă și peisaje dramatice nord-europene se ciocnesc în „Vânătorul de troli”, un film fantastic „found-footage” extraordinar de distractiv și amuzant al scriitorului/regizorului norvegian André Øvredal.
Deși natura în sine nu joacă un rol negativ în „Vânătorul de troli”, munții stâncoși, fiordurile maiestuoase și pădurile dense din Norvegia de Vest oferă un fundal uimitor în acest pseudo-documentar despre un grup de studenți cineaști, la început sceptici, care însoțesc un braconier posomorât, angajat de guvern, de fiare folclorice, în timp ce acesta își face rondurile. Serios, fie veți avea coșmaruri săptămâni întregi, fie veți simți o dorință arzătoare de a vizita peisajul norvegian după ce veți viziona acest film. Scena în care temutul Tusseladd cu trei capete iese din întunericul pădurii este la fel de palpitantă pe cât poate fi.
„Cotitura greșită” (2003)
Un fel de abordare păduratică a filmului „Colinele au ochi”, în care o familie de mutanți canibali oribil de deformați sunt transportați din deșertul Nevada în zonele împădurite din Virginia de Vest, „Cotitura greșită” folosește destul de bine cadrul său silvan sinistru. (Ontario a ținut locul statului montan pentru producție.)
La fel ca multe filme horror dinaintea sa, „Cotitura greșită” se joacă cu temerile noastre de a fi pierduți – și vânați – în pădure și nu oferă nimic incredibil de inovator în ceea ce privește povestirea. Dar cu găleți de sânge, câteva secvențe de acțiune palpitante, inclusiv una plasată sus în copaci și răufăcători (Trei degete, Dinți de fierăstrău și Un ochi) cu fețe (grație lui Stan Winston) pe care doar mama unui trio de montaniarzi consangvini le-ar putea iubi, „Cotitura greșită” este cu o tăietură – sau, mai degrabă, o lovitură – deasupra celorlalte.
