Ca specie, coioții trăiesc visul american. După ce oamenii au eliminat majoritatea lupilor din SUA în secolul trecut, coioții au început să se extindă din vestul Americii de Nord pentru a-și valorifica noile oportunități pe tot continentul. Pe lângă faptul că au umplut o nișă ecologică goală, acești antreprenori șireți au demonstrat o inteligență sporită mutându-se în orașe, stabilindu-se în cartierele umane și crescându-și puii sub nasul nostru.
Cândva cunoscuți drept „fantomele preriilor”, coioții locuiesc acum în orașe rurale, suburbii și chiar și în orașe mari din America de Nord, de la Los Angeles și Seattle până la Chicago și New York (o dovadă în plus că se pot descurca oriunde). Se știe că își ascund cu dibăcie vizuinile în locuri precum terenuri de golf și parcuri orășenești, unde perechile monogame cresc de obicei patru până la șapte pui pe rând. Deși se adaptează la orice pradă disponibilă, cercetările sugerează că aceștia se hrănesc în principal cu rozătoare, cum ar fi veverițe și șobolani.
Coioții pot profita de un peisaj modificat de om, deoarece știu cum să nu atragă atenția, trăind surprinzător de aproape de noi, dar rămânând totuși la vedere – de cele mai multe ori. În ciuda agilității lor legendare, chiar și coioții fac greșeli. Instinctele lor le pot spune să evite oamenii, dar anii de conviețuire în mijlocul nostru pot crea un fals sentiment de siguranță. De ce să te strecori prin umbre dacă nu ești nevoit?
Problema este parțial doar o proastă comunicare: Oamenii folosesc o mulțime de granițe fizice și vizuale pentru a-și marca teritoriul, iar coioții folosesc granițe bazate pe miros. Dar și semnalele noastre contradictorii sunt de vină. Deși oamenii au o lungă istorie de demonizare și brutalizare a coioților, uneori greșim și în direcția opusă, oferindu-le hrană gratuită. Chiar dacă nimeni dintr-un cartier nu hrănește direct coioții, aceștia ar putea oferi accidental mese prin tomberoane nesecurizate sau hrană pentru animale lăsată afară. Oricare dintre acestea poate eroda frica naturală a coioților față de oameni, ducând la un comportament neglijent care crește riscul de conflict.
În loc să încercăm să scăpăm de coioții urbani — programele de eliminare sunt adesea costisitoare, inumane și ineficiente — ne putem înțelege urmând câteva linii directoare de bază. Iată cinci sfaturi pentru a vă ajuta să coexistați cu coioții, inclusiv strategia de descurajare cunoscută sub numele de „hărțuire” (speriere):
1. Nu-i ispitiți.
Primul pas în evitarea problemelor cu coioții este să nu le căutați. Hrăniți animalele de companie în interior, dacă este posibil, sau cel puțin aduceți bolul după ce mănâncă. Închideți bine capacele tomberoanelor de gunoi sau ale lăzilor de compost de exterior și nu lăsați vase murdare sau mâncare afară după un grătar. S-ar putea să aveți nevoie de garduri suplimentare pentru a proteja lucruri precum grădinile de legume, pomii fructiferi și cotețele de găini. Repelenții cu miros și dispozitivele de descurajare cu detectare a mișcării ar putea ajuta, dar Programul de Cercetare a Coioților Urbani (UCRP) menționează că aceștia „nu au fost testați temeinic pentru coioți”.
Câinii și pisicile mici cad uneori pradă coioților, mai ales dacă sunt lăsați fără lesă și singuri după lăsarea întunericului. Acestea fiind spuse, cercetările indică faptul că chiar și coioții urbani mănâncă mult mai multe animale sălbatice decât animale de companie. Într-un studiu pe 1.429 de mostre de excremente de la coioți din jurul orașului Chicago, cercetătorii au descoperit că 42 la sută conțineau rozătoare mici, 23 la sută aveau fructe, 22 la sută aveau carne de căprioară și 18 la sută aveau iepure. Doar aproximativ 2 la sută dintre coioții din Chicago au gunoi uman în excrementele lor, conform Departamentului de Resurse Naturale din Illinois, și doar 1 la sută par să fi mâncat pisici. Dietele coioților sunt extrem de flexibile, dar rezultate similare au fost găsite în mostrele de excremente și în autopsiile coioților care trăiesc în alte locuri.
2. Nu vă amestecați cu puii.
Coioții se împerechează de obicei în februarie și nasc în aprilie. Puii rămân în vizuină timp de aproximativ șase săptămâni, apoi încep să se alăture părinților pentru scurte ieșiri până în iunie. Aceasta este o perioadă riscantă pentru pui, iar adulții știu asta. După cum s-a văzut cu Coiotul 748 din Chicago, rolul de părinte pare să schimbe personalitatea unui coiot peste noapte.
Coiotul 748 a fost prins, i s-a pus un guler cu radio și a fost eliberat în februarie 2014, permițând cercetătorilor UCRP să-i urmărească mișcările. La început s-a comportat ca un coiot tipic precaut, dar în aprilie a început să manifeste o agresivitate neobișnuită față de câinii plimbați de oameni într-o anumită zonă (deși nu a atacat niciodată de fapt). Cercetătorii au găsit o vizuină ascunsă în apropiere, indicând că 748 era doar un tată protector.
Cercetătorii au folosit „hărțuire calculată” asupra lui 748, convingându-l în cele din urmă să-și mute vizuina într-o altă locație, mai liniștită. Deși acest lucru a funcționat aparent, este adesea înțelept ca oamenii să evite coioții confruntaționali primăvara și la începutul verii. Comportamentul defensiv ar putea fi o parte normală a parentalității, așa că hărțuirea ar putea doar stresa adulții și speria puii fără a-i învăța nimic util. Și cu părinții deja în alertă, chiar și o hărțuire atentă ar putea înrăutăți lucrurile.
„Dacă un coiot pare hotărât să apere o anumită zonă, în special în jurul sezonului de fătare, cea mai bună soluție ar putea fi să vă modificați traseul pentru a evita conflictul cu un animal în mod normal calm”, sugerează UCRP.
3. Nu fugiți.
Unul dintre cele mai simple moduri de a intimida un coiot nu necesită deloc hărțuire. Pur și simplu stând pe loc, transmiteți o lipsă de frică pe care majoritatea coioților o vor recunoaște. Fuga sau mersul rapid ar putea strica misterul, făcându-vă să păreți o pradă sau, în cel mai bun caz, o persoană ușor de intimidat. Este în regulă să vă retrageți încet dacă situația devine prea conflictuală, conform Coyote Coexistence, dar fuga ar trebui totuși evitată „deoarece acest lucru ar putea incita o urmărire”.
Rămânerea pe loc poate fi totuși prea subtilă pentru unii coioți obișnuiți. Dacă aceștia continuă să zăbovească — și nu este sezonul de fătare — s-ar putea să fie nevoie să luați măsuri mai ferme.
4. Fiți mari, zgomotoși și înspăimântători.
Când coioții urbani devin prea familiarizați cu oamenii, experții sfătuiesc o abordare cunoscută sub numele de hărțuire (speriere). Ideea este similară cu tacticile de speriind urșii negri: Creați impresia că oamenii sunt niște maniaci zgomotoși și imprevizibili, ceva ce mulți dintre noi oricum practicăm deja în mod obișnuit.
Iată idei pentru a speria un coiot, așa cum sunt recomandate de UCRP, Humane Society din Statele Unite și diverse orașe, comitate și grupuri de conservare din America de Nord:
- Țipați. Fraza „pleacă, coiotule!” este un exemplu comun, dar evident nu contează ce țipați — cu excepția poate a vecinilor care dorm.
- Fluturați brațele. Ca și în cazul urșilor negri, încercați doar să păreți mai mare. Mânuirea unui obiect precum o greblă sau o mătură ar putea ajuta.
- Generatoare de zgomot. Pe lângă țipete, puteți alarma un coiot fluierând, sunând clopoței, bătând din picioare sau agitând o cutie plină cu monede.
- Proiectile. Dacă țipetele și fluturarea brațelor nu funcționează, Humane Society sugerează aruncarea de bețe, pietre mici sau mingi de tenis „spre, dar nu direct în” coiot.
- Apă. Pulverizarea coioților-problemă cu un furtun de grădină sau un pistol cu apă este o altă opțiune, deși ar putea fi puțin dură la temperaturi de îngheț.
Dacă un coiot nu a mai fost speriat înainte, Humane Society avertizează că țipetele s-ar putea să nu funcționeze imediat. Următorul pas este să mențineți contactul vizual și să vă apropiați de coiot — făcând în continuare zgomot, fluturând brațele și, eventual, aruncând lucruri — dar fără a vă apropia suficient pentru contact. După cum explică Coyote Coexistence, „una dintre cele mai bune modalități de a arăta unui coiot că prezența sa nu este binevenită este una multisenzorială”. UCRP sugerează să purtați dispozitive de zgomot atunci când plimbați un câine noaptea.
Sperierea coioților nu este lipsită de riscuri, deși merită menționat că atacurile coioților asupra oamenilor sunt rare, înregistrând o medie de aproximativ șase pe an în SUA și Canada între 1985 și 2006. Doar două atacuri fatale sunt cunoscute în istoria modernă: un copil de 3 ani în California în 1981 și o persoană de 19 ani în Noua Scoție în 2009.
Din nou, hărțuirea (sperierea) ar trebui rezervată coioților excesiv de aventuroși, nu oricărui coiot pe care îl vedem. Majoritatea sunt deja destul de sperioși și există anumite situații când hărțuirea este inutilă sau imprudentă. Părinții coioților probabil că nu se vor da înapoi dacă cineva încearcă să-i sperie de lângă vizuina plină de pui, de exemplu, așa că în acel caz este adesea mai bine să-i lăsați în pace.
5. Raportați-i.
Indiferent dacă îi speriați sau nu — și mai ales dacă nu funcționează — orice coioți agresivi ar trebui raportați controlului animalelor sau altor autorități competente. Semnele de agresiune la coioți seamănă cu cele ale câinilor domestici, cum ar fi lătratul, mârâitul, rânjetul și părul zburlit. Coioții care se comportă agresiv ar putea fi rabici, deși doar 7 la sută din atacurile de coiot raportate între 1985 și 2006 au fost atribuite rabiei. Majoritatea au fost clasificate ca prădătoare (37 la sută) sau investigative (22 la sută), sugerând că animalul era prea obișnuit cu oamenii. Aproximativ 6 la sută au fost legate de animale de companie, 4 la sută au fost defensive și alte 24 la sută nu au putut fi clasificate din lipsă de detalii.
Sperierea este considerată o modalitate bună de a descuraja coioții în general, dar aceștia sunt uneori relocați ca ultimă soluție. Cercetările arată că eliminarea coioților deschide pur și simplu teritoriul pentru ca alți coioți să-l ocupe, dar, deși nu este eficientă în reducerea populațiilor totale, poate ajuta atunci când un anumit coiot devine incorigibil.
***
Coioții sunt doar unul dintre numeroasele animale sălbatice suficient de șirete pentru a trăi în orașe. Pe lângă creaturile urbane mai familiare, cum ar fi veverițele și porumbeii, li se alătură uneori și alți prădători, cum ar fi șoimii, bufnițele, urșii și vulpile. De fapt, mulți „coioți estici” sunt de fapt hibrizi coiot-lup (sau hibrizi coiot-lup-câine) cunoscuți sub numele de coywolves. Și, în ciuda ocazionalelor lor greșeli, coioții, coywolves și alți prădători pot juca un rol benefic în ecosistemele urbane.
Rozătoarele sunt aproape întotdeauna principala pradă a coioților, iar cercetările au legat eliminarea coioților de o „creștere dramatică a abundenței rozătoarelor și o scădere a diversității rozătoarelor”, conform UCRP, ceea ce înseamnă că rozătoarele mai rezistente, cum ar fi șobolanii, prosperă și concurează cu alte specii. Acest efect a fost studiat mai ales în zonele rurale, dar și în unele zone urbane, inclusiv terenuri de golf și cimitire unde coioții pot ajuta la controlul marmotelor deranjante. Coioții din Chicago sunt, de asemenea, considerați că reglează populațiile urbane de gâște canadiene și cerbi cu coada albă, care altfel ar putea deveni prea numeroase.
Coioții par adesea destinați să testeze limitele și să-și facă dușmani. Dar, cu combinația potrivită de toleranță și neîncredere între cele două specii noastre ingenioase, nu există niciun motiv pentru care orice oraș din America de Nord să nu fie suficient de mare pentru ambele.
