Dintre toate clădirile pe care conservatorii de arhitectură încearcă să le salveze, clădirile industriale sunt cel mai greu de „vândut”. Sunt mari, scumpe de conservat, încălzit și întreținut, și nu sunt „drăguțe”. Este foarte greu să le găsești întrebuințări bune. În Essen, Germania, nu sunt prea multe; cea mai mare parte a zonei a fost bombardată complet în Al Doilea Război Mondial. Cumva, complexul minier de cărbuni Zollverein a supraviețuit războiului intact, doar pentru a cădea în desuetudine în anii optzeci, pe măsură ce Germania a trecut la combustibili mai curați, iar producția de oțel murdar a fost delocalizată. Mai surprinzător, întregul complex a fost conservat și a devenit un sit al patrimoniului mondial.
Una dintre cele mai mari clădiri de pe sit a fost instalația de procesare și spălare a cărbunelui. Cărbunele era adus în vârful clădirii pe benzi transportoare uriașe, înclinate, pentru sortare într-o baie de apă. Rocile moarte erau mai grele decât cărbunele și se scufundau, în timp ce cărbunele era cernut și separat. Acum cărbunele a dispărut, dar clădirea a fost transformată într-un muzeu.
Intri în muzeu la fel cum o făcea cărbunele, pe o bandă transportoare mare, înclinată, în acest caz un escalator ThyssenKrupp, care imită benzi transportoare existente pentru cărbune. Este genul de mișcare îndrăzneață pe care o vezi la Rem Koolhaas de la OMA, care a proiectat clădirea împreună cu Heinrich Böll + Hans Krabel din Essen. HG Merz s-a ocupat de designul muzeului. Este un escalator foarte, foarte lung, care urcă până la nivelul de 24 de metri.
O mare parte din echipamentul industrial existent a fost lăsată la locul ei, iar puține concesii sunt făcute persoanelor care au rău de înălțime; acea placă de oțel care duce la intrarea în muzeu este deasupra unei grile care oferă o vedere directă în jos. Există arheologie industrială peste tot în jur. Apoi cobori prin muzeu, mergând în mod ciudat înapoi cronologic.
Având în vedere impactul pe care l-a avut asupra Germaniei și a restului lumii, există surprinzător de puțin despre Războaiele Mondiale. Ca o scenă din Fawlty Towers („nu trebuie să menționezi războiul, draga mea”) ei trec peste asta destul de repede, apoi prezintă dezvoltarea incredibil de rapidă a zonei după ce Krupp a inventat roata de cale ferată fără sudură, care a făcut trenurile să circule mult mai lin și a reprezentat un succes uriaș. Înainte de Krupp, Essen era un sat de trei mii de oameni. 30 de ani mai târziu, populația era de multe ori mai mare. Expozițiile sunt integrate cu grijă printre echipamentele și dotările industriale existente.
Devine cu adevărat interesant la nivelul următor, unde au plasat obiecte antice în acest cadru industrial ciudat și aspru. Par atât neobișnuite, cât și frumoase; ai senzația că le-ai privi în catacombele unde au fost depozitate în timpul războiului.
Aceste obiecte se aflau anterior în muzeul local Ruhr, care a fost pierdut în timpul bombardamentelor de la Essen. Cu toate acestea, această colecție minoră provincială arată absolut uimitor în acest cadru, cu iluminat dramatic și fără pretenții cu privire la locul unde se află.
Dacă ai curajul, poți urca printr-un etaj întreg de pasarele înfricoșătoare, mult deasupra multor locuri periculoase de unde ai putea cădea, și să ajungi la o platformă de observare panoramică, sus deasupra clădirii. Acolo am observat o clădire prezentată pe PlanetaNoastra acum câțiva ani, Școala de Management și Design Zollverein a SANAA.
Aceasta este o clădire fascinantă pe care trebuia să o vizitez. Are ceea ce se numește „izolație termică activă”, care de fapt nu este deloc izolație. De ce să te deranjezi, când la 914,4 metri sub pământ, ei pompează apă fierbinte din mine pentru a împiedica pereții să se prăbușească și o deversează în râu. În loc să izoleze, apa fierbinte este pur și simplu pompată prin pereți.
Rezultatul este un beton curat și frumos, atât la interior, cât și la exterior, și un perete foarte subțire pentru o clădire de beton.
Nimic, nici măcar un pervaz obișnuit, nu ar fi permis să compromită designul minimalist, așa că au proiectat pervazurile ca jgheaburi cu scurgeri, astfel încât apa să nu curgă peste margine. Astfel, există două rețele complete de țevi care rulează împreună cu armătura în acel perete foarte subțire. Este o lucrare remarcabilă.
Alte clădiri de pe sit servesc funcții diferite; aceasta a devenit un restaurant și bar de lux. Spațiul este înalt și dramatic, cu coloane de beton de aproximativ 1,22 metri pe latură. Este un alt exemplu despre cum clădirile vechi pot avea vieți noi, cum relicvele industriale pot renaște ca centre culturale și atracții turistice. Ceea ce a fost anterior o mină abandonată este acum cea mai populară atracție din zonă, atrăgând mii de vizitatori în fiecare an. Sunt multe lecții aici pentru „centura de rugină” americană – aceste clădiri au o structură solidă și ar putea dăinui secole întregi dacă ar fi folosite. Nu le putem lăsa pur și simplu să ruginească.
