9 Fapte Surprinzătoare Despre Opilioni

Opilionii, numiți și fânari, ar putea număra 10.000 de specii, dintre care oamenii de știință au documentat aproximativ 6.500. Aceștia locuiesc în locuri umede și întunecate, cum ar fi trunchiuri de copaci, litiera de frunze și peșteri de pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii. Cea mai mare diversitate de specii de fânari trăiește în zonele tropicale.

Lista Roșie IUCN menționează 21 de specii ca fiind amenințate, dintre care 14 ca fiind pe cale de dispariție sau critic periclitate. Din păcate, cinci specii sunt deja dispărute. Numărul real de specii amenințate este necunoscut din cauza lipsei unei evaluări cuprinzătoare a taxoanelor.

Află mai multe fapte surprinzătoare despre ei, cum ar fi ce se întâmplă cu adevărat când își pierd un picior și cum își prind prada.

1. Opilionii nu sunt păianjeni

În primul rând, opilionii fac parte din ordinul Opiliones și nu sunt păianjeni. Sunt arahnide, dar la fel sunt și acarienii, căpușele și scorpionii.

Opilionii omnivori au corpuri în formă de pilulă. Aceștia consumă plante, ciuperci, cadavre și nevertebrate, inclusiv alți artropode și melci. Spre deosebire de păianjeni, nu pot produce mătase pentru a țese pânze.

Păianjenii au două segmente ale corpului și majoritatea mănâncă doar insecte și alți păianjeni. Ei au opt ochi, în timp ce opilionii au doi. Păianjenii de pivniță sunt adesea confundați cu opilionii datorită picioarelor lor lungi și subțiri. Aceștia au, de asemenea, corpuri segmentate și construiesc pânze care îi identifică drept păianjeni. Oamenii îi pot numi „daddy longlegs”, dar nu sunt opilioni adevărați.

2. Nu sunt veninoși

Un mit urban comun este că opilionii au cel mai toxic venin dintre toți păianjenii, dar colții lor sunt prea mici pentru a mușca. Chiar dacă ar fi păianjeni, ei nu au glande veninoase sau colți.

Un episod al emisiunii de televiziune „MythBusters” a demontat mitul opilionului printr-un experiment de mușcătură. Din păcate, nu au explicat că aceia erau păianjeni de pivniță din ordinul Pholcidae, nu opilioni adevărați.

3. Nu văd foarte bine

Opilionii au ochi simpli montați pe structuri oculare atașate de corpurile lor. Acești ochi acționează ca senzori de lumină și nu par să ofere mai mult decât imagini neclare.

Cercetările arată că fânarii de peșteră sunt cei mai receptivi la lumina emisă de licuricii fosforescenți care le compun dieta. Fânarii învață despre lumea din jurul lor folosind vârfurile sensibile ale picioarelor lor ca organe de simț.

4. Sunt străvechi

Opilionii au apărut pentru prima dată cu mult timp în urmă și abia dacă s-au schimbat deloc de-a lungul a milioane de ani. Fosile datând de acum 400 de milioane de ani, înainte ca dinozaurii să fi rătăcit pe pământ, arată foarte asemănător cu opilionii de astăzi.

Datorită istoriei lor extinse, cercetătorii folosesc fosile de opilioni pentru studii evoluționiste și biogeografice. Oamenii de știință pot chiar urmări fragmentarea Pangeei în continente separate prin divergențele evolutive din fosilele de opilioni.

5. Picioarele lor nu cresc la loc

Un alt mit este că picioarele lor cresc la loc. Pe parcursul vieții lor medii, opilionii au o șansă de 60% de a pierde unul sau mai multe picioare. Acest lucru se poate întâmpla atunci când un prădător le smulge sau când fânarul alege să-și detașeze apendicele. Mersul lor se modifică apoi permanent.

De obicei, folosesc cele două picioare cele mai lungi ca palpatori, apoi alternează celelalte șase picioare, cu trei picioare atingând solul în orice moment. Corpurile lor sar în sus și în jos ca o minge de baschet driblată atunci când le lipsește un picior. Dacă lipsesc două sau mai multe, mingea de baschet driblată se transformă într-o mișcare de oscilație mai extremă.

6. Au o gamă de mecanisme de apărare

Detașarea picioarelor nu este singura sau chiar principala modalitate prin care scapă de prădători. Opilionii preferă să se camufleze cu mediul înconjurător și să se prefacă morți. Avertizarea prădătorilor cu un lichid urât mirositor din glandele lor exocrine este o altă apărare. Glandele sunt unice pentru aceste arahnide și sunt, de asemenea, folosite pentru a comunica cu alți fânari. Unele specii au corpuri blindate care îi protejează de prădători.

7. Folosesc adeziv pentru a-și prinde cina

Opilionii au apendice mici și păroase lângă gură, folosite ca organe senzoriale, numite pedipalpi. Folosind camere de mare viteză, cercetătorii au descoperit că firele de păr de pe pedipalpi secretă o substanță asemănătoare adezivului pentru a captura prada. Își prind ținta cu pedipalpii și aplică secreția în milisecunde. Cu doar câteva picături microscopice, adezivul poate imobiliza organisme de două ori mai mari decât fânarul.

8. Se grupează pentru a se menține calzi

Grupurile de opilioni formează uneori aglomerări dense, numite agregații. Agregațiile conțin trei sau mai mulți fânari, cu o singură adunare enormă conținând 300.000 de indivizi.

Odată creată, masa poate rămâne pe loc luni de zile, în special pe timpul iernii. Cercetătorii speculează că agregațiile se formează pentru împerechere, controlul temperaturii, controlul umidității sau pentru a descuraja prădătorii. Aceste grupuri pot respinge prădătorii prin mirosul lor colectiv. Dacă un prădător continuă să amenințe opilionii, întreaga agregație începe o mișcare de oscilație dezorientantă înainte ca indivizii să se împrăștie.

9. Unele specii sunt pe cale de dispariție

Dintre miile de Opiliones, șase sunt listate ca fiind critic periclitate și posibil dispărute, opt sunt pe cale de dispariție și încă două sunt vulnerabile. Amenințările care afectează aceste animale sunt în principal distrugerea și degradarea habitatului. Mai multe specii sunt amenințate de cultivarea scorțișoarei de Ceylon care are loc în Seychelles. Acești copaci invazivi fac habitatul nepotrivit pentru speciile endemice. O altă specie este amenințată de monocultura cafelei.

În alte zone, pierderea habitatelor peșterilor, fie prin turism speologic, fie prin dezvoltare urbană, este o problemă semnificativă. Opilionul de Peșteră din Texas este o specie pe cale de dispariție din cauza pierderii habitatului. Dezvoltarea terenurilor ocupate de peșteri și poluarea care intră în habitatul peșterilor prin scurgere sunt o problemă continuă.