Henry Grabar scrie un articol cu adevărat minunat care arată cum „o lume mai bună este posibilă.”
Era o noapte întunecată și furtunoasă și aveam o întâlnire în suburbii la care Google a indicat că voi ajunge în 50 de minute cu mașina și în 66 de minute cu tramvaiul, metroul și autobuzul. Îmi uitasem cu adevărat cum să conduc noaptea pe ploaie, în timpul orei de vârf, așa că am ales opțiunea B și mi-am petrecut timpul citind articolul lui Henry Grabar din Slate, intitulat Hyperloop-ul și mașina autonomă nu sunt viitorul transportului și subtitrat Autobuzul, bicicleta și ascensorul sunt. Apoi l-am citit din nou.
Articolul este adaptat dintr-o nouă carte, Viitorul transportului, și este cel mai bun lucru pe care l-am citit pe această temă de la un tweet al lui Taras Grescoe din 2012:
Taras Grescoe/Captură de ecran
Grabar începe prin a sublinia diferența dintre SUA și restul lumii, care a implementat trenuri de mare viteză, taxe de congestie și o infrastructură serioasă pentru biciclete. „În SUA, prin contrast, călătoria cu avionul, trenul, autobuzul și pe jos este, fără îndoială, mai puțin plăcută decât era acum 50 de ani.”
Condusul este, mai mult ca oricând, modul de viață american. Acolo, nu este surprinzător, transportul american a înregistrat cele mai mari progrese tehnologice: compania de mașini electrice Tesla a lui Elon Musk, proiectul de mașini autonome Waymo al Alphabet, revoluția taxiurilor la cerere a Uber și Lyft. Transportul personal este în creștere, Alphabet, Bell Helicopter, Uber și Boeing urmărind cu toții promisiunea taxiurilor zburătoare autonome.
Grabar numește aceasta Grupul Hyperloop, „pentru modelul lor de promisiuni îndrăznețe și termene nerespectate.” După ce s-a plâns de absurditatea locuințelor imprimate 3D, un cititor a numit-o Hiperloopism, pe care eu l-am preluat ca „termenul perfect pentru a defini o tehnologie nouă și nebunească, neprobată, despre care nimeni nu este sigur că va funcționa, care probabil nu este mai bună sau mai ieftină decât modul în care se fac lucrurile acum și este adesea contraproductivă și folosită ca o scuză pentru a nu face nimic deloc.” Pentru că știm ce funcționează. Pur și simplu nu vrem să o facem. Sau, așa cum spune Grabar,
Nu lipsa de „inovație” este motivul pentru care nu transformăm parcările în parcuri sau arterele rutiere blocate de trafic, cum ar fi arterele aglomerate din New York, în străzi multimodale. Nu promisiunea amânată a automatizării ne împiedică să taxăm oamenii pentru costul complet, care topește calota glaciară, al condusului. Viitorul transportului nu este despre invenții. Este despre alegeri.
US PIRG/Captură de ecran
Grabar înțelege, de asemenea, punctul de vedere al lui Taras Grescoe despre importanța noilor tehnologii, cum ar fi smartphone-ul, pe care l-am folosit pentru a decide ruta către întâlnirea mea și pentru a-i citi articolul.
Se poate argumenta că smartphone-ul este cea mai fundamentală tehnologie de transport a secolului XXI. Companionul nostru constant a schimbat modul în care experimentăm călătoriile, conectând navetiștii la noi informații, la vehicule din apropiere și, poate cel mai important, la pe oricine merge în direcția lor.
Când eram în autobuz aseară, toată lumea se uita la telefoanele lor. Nimeni nu stătea sau nu ședea plictisit. Am reușit să citesc timp de o oră, în timp ce dacă aș fi condus, aș fi privit pe geam timp de 50 de minute. A devenit timp util.
© ThyssenKrupp
Dar poate cea mai interesantă parte a poveștii este includerea ascensorului de către Grabar. Am scris mult despre ascensoare, în special despre noile tehnologii, și mult despre cum ne deplasăm dictează ce construim, dar niciodată nu am făcut legătura directă și evidentă pe care o face Grabar:
Ascensorul este probabil cel mai important exemplu de tehnologie de transport relativ veche care ar putea permite oamenilor să locuiască și să lucreze în proximitate mai mare, reducând durata navetei și favorizând vitalitatea comercială și socială. Din păcate, în majoritatea comunităților americane, ascensorul a fost, practic, scos în afara legii, deoarece cerințele de zonare nu permit nicio clădire mai înaltă decât un copac mic.
Ciclism în Stockholm/Domeniu Public
Poate că motivul pentru care îmi place atât de mult articolul lui Henry Grabar este că este ca o oglindă a ceea ce am susținut noi aici. Grabar concluzionează, așa cum am făcut și noi pe PlanetaNoastra, că „o lume mai bună este posibilă” folosind tehnologia pe care am avut-o toată viața – bicicleta, autobuzul, ascensorul. Este argumentul pe care l-am adus pentru suficiența radicală: „De ce avem nevoie cu adevărat? Care este minimul necesar pentru a face treaba? Ce este suficient?” Este argumentul pe care l-am adus despre Hiperloopism: „Știm de fapt cum să reparăm lucrurile. Știm cum să facem străzile sigure pentru pietoni și să oprim uciderea copiilor; știm cum să reducem emisiile de carbon aproape de zero.”
Dar Henry Grabar pune totul la un loc, într-un singur articol, și scris atât de bine.
