Un nou raport arată că țările cu păduri tropicale se confruntă cu rate de distrugere mai mari ca niciodată, din cauza COVID-19. Acest lucru a avut – și va continua să aibă – un impact devastator asupra mediului, a climei globale și a numeroaselor popoare indigene care se bazează pe aceste păduri străvechi și bogate în biodiversitate pentru locuințele și subzistența lor, cu excepția cazului în care guvernele acestor țări sunt chemate la ordine și trase la răspundere.
Cercetătorii de la Forest Peoples Programme, Lowenstein International Human Rights Clinic a Yale Law School și Middlesex University London School of Law au analizat cum s-au modificat măsurile de protecție forestieră în timpul COVID-19 în cele cinci țări cu cele mai multe păduri tropicale din lume – Brazilia, Columbia, Peru, Indonezia și Republica Democratică Congo (RDC). Rezultatul este un raport amplu, intitulat „Rolling back social and environmental safeguards in the time of COVID-19” (Renunțarea la garanțiile sociale și de mediu în timpul COVID-19), care detaliază cum toate aceste țări și-au anulat propriile protecții de mediu, invocând nevoia de a stimula redresarea economică.
De mult timp a existat o legătură pozitivă între administrarea pământului de către indigeni și rate mai ridicate de conservare naturală. Atunci când popoarelor indigene li se permite să-și controleze propriile pământuri, teritorii și resurse, se extrage mai puțin și se protejează mai mult. Acest lucru îi face „indispensabili pentru gestionarea durabilă a resurselor limitate ale planetei noastre”, așa cum este explicat în prefața raportului. „Respectarea și protejarea acestor drepturi este, prin urmare, nu doar esențială pentru supraviețuirea lor, ci și pentru supraviețuirea noastră a tuturor în depășirea acestei crize.”
Odată cu apariția COVID-19, însă, orice acorduri dintre popoarele indigene și guvernele țărilor în care trăiesc au fost în mare parte ignorate. Una dintre principalele constatări ale raportului a fost că guvernele au răspuns rapid solicitărilor din partea sectoarelor miniere, energetice și agricole industriale de a se extinde, dar nu au respectat drepturile popoarelor indigene al căror consimțământ liber, prealabil și informat (FPIC) ar fi trebuit să-l obțină în mod normal. În unele cazuri, au insistat pe consultații virtuale, chiar dacă acestea sunt „incompatibile cu drepturile culturale și de autoguvernare ale popoarelor indigene.”
Guvernele au justificat această neglijență spunând că este dificil să se întâlnească în persoană și să utilizeze canalele obișnuite de comunicare, dar Raportorul Special al ONU pentru Drepturile Popoarelor Indigene afirmă că nicio activitate comercială nu ar trebui să fie permisă să reînceapă fără un consimțământ reînnoit. Raportorul Special merge chiar mai departe, spunând că statele ar trebui „să ia în considerare un moratoriu asupra tuturor industriilor forestiere și extractive care operează în proximitatea comunităților indigene” în timpul pandemiei de COVID-19, deoarece este practic imposibil să se obțină consimțământul.
O altă constatare importantă a fost că guvernele nu au reușit să pedepsească industriile extractive pentru implicarea în acaparări ilegale de terenuri, defrișări, minerit și altele. Multe dintre aceste acțiuni au încălcat legile naționale și internaționale și au expus comunitățile indigene la coronavirus prin aducerea de persoane din exterior în regiunile lor.
Raportul afirmă că defrișările au crescut în timpul pandemiei deoarece (1) guvernele au o capacitate și/sau o voință mai redusă de a monitoriza pădurile; (2) guvernele au acordat o prioritate mai mare extinderii activităților industriale extractive la scară largă; și (3) capacitatea popoarelor indigene de a-și apăra pământurile împotriva invaziilor a fost restrânsă.
Nu în ultimul rând, activiștii indigeni și apărătorii drepturilor omului s-au confruntat cu represalii mai mari pentru protestele lor în timpul COVID-19. Raportul afirmă,
Raportul se încheie cu o serie de recomandări pentru guvernele țărilor cu păduri tropicale, pentru guvernele țărilor care achiziționează resursele extrase din zonele tropicale, pentru negociatorii de la COP26 a ONU privind schimbările climatice de la sfârșitul acestui an, pentru organizațiile regionale și instituțiile financiare internaționale, precum și pentru investitorii privați și companiile conectate la lanțurile de aprovizionare unde defrișările reprezintă un risc.
Cercetătorii își exprimă teama că, dacă oamenii vor aștepta până la sfârșitul pandemiei pentru a aborda aceste decizii devastatoare în domeniul silviculturii, va fi prea târziu pentru a inversa daunele. Ei scriu: „Pandemia nu poate fi niciodată o scuză pentru a călca în picioare drepturile omului și a distruge planeta noastră. În schimb, pandemia trebuie să servească drept catalizator pentru o schimbare transformatoare, punând capăt supraexploatării resurselor naturale, promovând o „tranziție justă”, abordând inegalitatea în cadrul și între națiuni și garantând drepturile tuturor, inclusiv ale popoarelor indigene.”
Pentru a realiza acest lucru, guvernele trebuie să prioritizeze drepturile omului și mediul în detrimentul redresării economice – dar acesta este un argument dificil de susținut în aceste zile.
