Pica americană este o rudă rotofeie, montană, a iepurilor, renumită pentru faptul că aleargă adorabil cu gura plină de iarbă și flori sălbatice. Este bine adaptată la terenul alpin, unde blana, circumferința și ingeniozitatea sa au ajutat-o să reziste milenii.
Cu toate acestea, în ciuda popularității și rezilienței sale, această pica a dispărut dintr-o zonă întinsă de habitat din Sierra Nevada, California, o nouă cercetare constată. Dispariția locală se întinde pe 64 de mile pătrate (aproximativ 165,76 kilometri pătrați), cea mai mare suprafață de extincție a picii raportată în timpurile moderne.
Pica americană nu este listată ca specie amenințată sau pe cale de dispariție, dar populația sa este în scădere generală, conform Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN). Problema este că picele s-au adaptat atât de bine la climatul rece de munte încât vremea caldă — chiar și temperaturi blânde de 78 de grade Fahrenheit (aproximativ 25,6 grade Celsius) — poate deveni mortală în câteva ore. Și, deși picele pot fugi de căldură mutându-se mai sus pe munți, această strategie funcționează doar până ajung în vârf. De aceea, conform IUCN, „cea mai răspândită amenințare care afectează pica americană pare a fi schimbările climatice contemporane.”
Corpurile rotunde și blana groasă ale picilor au evoluat pentru a-i izola de iernile la altitudini mari, iar vara își adună iarbă și flori sălbatice în depozite de hrană pentru iarnă, cunoscute sub numele de „grămezi de fân”. Aceste adaptări îi ajută să rămână în habitatele lor aspre pe tot parcursul anului, fără a fi nevoie de hibernare, dar pe măsură ce aceste habitate se încălzesc, „superputerile” unei pica se pot întoarce rapid împotriva ei.
„O grămadă mai mare de fân acționează ca o poliță de asigurare împotriva înfometării pe timp de iarnă,” spune autorul principal Joseph Stewart, doctorand la Universitatea din California Santa Cruz, într-o declarație despre noul studiu. „Dar aceleași adaptări care le permit să rămână calde iarna le fac vulnerabile la supraîncălzire vara, iar când temperaturile verii sunt prea ridicate, nu pot aduna suficientă hrană pentru a supraviețui și a se reproduce.”
Absență notabilă
Zona din care au dispărut picele se întinde de lângă Tahoe City până la Truckee, la mai mult de 10 mile (aproximativ 16,09 kilometri) distanță, și include Muntele Pluto, înalt de 8.600 de picioare (aproximativ 2.621 de metri). Stewart și colegii săi au cercetat cele 64 de mile pătrate (aproximativ 165,76 kilometri pătrați) pe parcursul a șase ani, din 2011 până în 2016. Au căutat excrementele distinctive ale animalelor, care pot rezista mult timp deoarece bolovanii le protejează adesea de lumina soarelui și ploaie, și au campat lângă fostele habitate de pica, ascultând mieunatul lor scârțâitor. „Am găsit granule vechi de excremente de pica îngropate în sedimente în aproape fiecare petic de habitat pe care l-am căutat,” spune Stewart. „Dar animalele în sine erau absentee în mod vizibil.”
Picele au trăit cu siguranță acolo, așa că pentru a afla când au dispărut, cercetătorii s-au bazat pe datarea cu radiocarbon.
„Testarea armelor nucleare deasupra solului, dinainte de Tratatul de Interzicere Parțială a Testelor Nucleare din 1963, a dus la o concentrație crescută de radiocarbon în atmosferă, și am folosit acest semnal pentru a determina un interval de vârstă pentru excrementele relicte de pica,” spune co-autorul Katherine Heckman, un om de știință specializat în radiocarbon, de la Serviciul Forestier al S.U.A. Descoperirile lor sugerează că picele au dispărut din multe locații de altitudine inferioară din jurul Muntelui Pluto înainte de 1955, dar au rezistat lângă vârful muntelui până în 1991.
„Modelul este exact ceea ce ne așteptăm în cazul schimbărilor climatice,” spune Stewart. „Pe măsură ce locațiile cele mai fierbinți, de altitudine cea mai joasă, au devenit prea fierbinți pentru pice, acestea s-au restrâns doar la vârful muntelui, iar apoi și vârful muntelui a devenit prea fierbinte.”
Vârful picii
Picele au depășit schimbările climatice naturale în trecut, notează Stewart, dar acelea s-au întâmplat mult mai lent. Ca și în cazul multor specii de faună sălbatică, picele americane se zbat să țină pasul cu ritmul schimbărilor climatice moderne, induse de om.
„Pierderea picilor din această zonă mare de habitat, altfel adecvat, ecouă colapsurile preistorice ale arealului care au avut loc atunci când temperaturile au crescut după ultima eră glaciară,” spune Stewart. „De data aceasta, însă, vedem efectele schimbărilor climatice desfășurându-se la o scară de decenii, spre deosebire de milenii.”
Nu este prea târziu pentru a vedea pici americane în munții din apropierea acestei zone de extincție, adaugă el, menționând că „Muntele Rose și Desolation Wilderness sunt încă locuri excelente pentru a vedea pici.” Timpul se scurge însă, deoarece cercetătorii prevăd că, până în 2050, schimbările climatice vor duce la o scădere de 97% a condițiilor adecvate pentru pici în zona lacului Tahoe.
„Speranța noastră este că simpla răspândire a informației că schimbările climatice cauzează dispariția faunei sălbatice emblematice va determina oamenii să vorbească și va contribui la voința politică de a controla și inversa schimbările climatice,” spune Stewart. „Mai este încă timp pentru a preveni cele mai grave impacturi ale schimbărilor climatice. Avem nevoie ca liderii noștri să ia măsuri îndrăznețe acum.”
