Deși ați putea crede că seamănă cu un șobolan mai rotund și fără coadă sau cu o veveriță cu gât scurt, pikasii de munte nu sunt deloc rozătoare. De fapt, sunt înrudiți cu iepurii. Ei scot un sunet drăguț de scârțâit pentru a comunica între ei și se mișcă rapid printre stânci, adesea cu un smoc de iarbă sau mușchi între dinți.
Sunt la fel de adorabili pe cât sună.
Pikasii trăiesc la altitudini mai mari decât verișorii lor iepuri și iubesc în special zonele cu multe ascunzători stâncoase, cum ar fi grohotișurile. Acolo i-am văzut și auzit eu în vara trecută, când făceam drumeții în Parcul Național Mount Rainier.
Deși pikasii nu sunt încă o specie pe cale de dispariție, ei sunt sensibili la schimbările de temperatură, ceea ce înseamnă că sunt vulnerabili la efectele schimbărilor climatice. Ei au dispărut din unele zone întinse de teren unde fuseseră găsiți istoric, iar oamenii de știință spun că pur și simplu a devenit prea cald pentru ei acolo.
Acel corp drăguț, rotund și blana groasă sunt, de fapt, ideale pentru conservarea căldurii, ceea ce i-a fost de mare ajutor pikasului. Ei supraviețuiesc confortabil iernilor montane aspre fără hibernare. De asemenea, își construiesc „grămezi de fân” în lunile mai calde, care sunt vizuini super-izolate, cu multă hrană, dar se pot supraîncălzi dacă temperaturile cresc prea mult. În multe locuri, oamenii de știință au descoperit că pikasii pur și simplu se mută mai sus pe munte, în locuri mai reci — dar această tactică nu îi poate ajuta la nesfârșit, așa cum explică videoclipul de mai jos.
Pikasul sfidează șansele
Biologul Chris Ray studiază pikasii în același canion de mare altitudine din Montana din 1988 și este considerat unul dintre cei mai mari experți mondiali în domeniu. Această monitorizare și colectare de date pe termen lung sunt importante pentru a afla cât mai multe despre obiceiurile unei specii și interacțiunea cu ecosistemul său de-a lungul timpului — este valoros doar din acest motiv. Dar munca pe care o face Ray este din ce în ce mai importantă pentru a înțelege cum afectează schimbările climatice și aceste animale.
„Când văd o mică creatură pufoasă precum pikasul, o ființă micuță, și apoi văd unele dintre locurile unde a reușit să-și ducă traiul, sunt pur și simplu fascinat. Vreau să știu, cum o fac? Vreau să ajung acolo. Vreau să înțeleg, cum se întâmplă?”, a declarat Ray pentru Inside Climate News. Ray deține acum un set de date despre pikas care se întinde pe o perioadă de peste 30 de ani.
La început, pare să existe o informație mixtă în date — uneori, pikasii sunt găsiți în locuri mai calde decât ar fi de așteptat. Dar, când te ui mai atent, există factori de atenuare. Desigur, toate ecosistemele au variabile diferite: „În unele zone, inclusiv Monumentul Național Craterele Lunii din Idaho, pikasii supraviețuiesc căldurii înăbușitoare datorită depozitelor subterane de gheață. În Cheile Râului Columbia, ei supraviețuiesc aproape de nivelul mării datorită coroanei dense a copacilor și a mușchiului care mențin temperaturile tolerabile pe tot parcursul lunilor de vară”, conform articolului din Inside Climate News.
Și, deși pikasii nu plac verile fierbinți, temperaturile foarte scăzute fără zăpadă izolatoare îi pot de asemenea condamna, lăsându-i prea expuși. În vest, stratul de zăpadă a scăzut cu aproximativ 20% în ultimii 100 de ani, deoarece mai multe precipitații cad sub formă de ploaie sau nu cad deloc.
Așadar, pikasii ar putea să nu reacționeze pur și simplu la temperaturi mai calde, sau doar la precipitații, ci mai degrabă la combinații complexe de strat de zăpadă și umiditate. Și probabil că se vor descurca mai bine în locurile unde au un fel de refugiu de căldură, chiar dacă temperaturile generale sunt mai ridicate decât le-ar plăcea în mod normal. Acestea sunt întrebări complicate, și deși pikasii vor supraviețui probabil următoarele decenii în nișe și zone mai puțin afectate de schimbările climatice, în alte locuri, ei vor dispărea, așa cum s-a întâmplat deja în California și Utah.
