În Marea Britanie, negarea directă a climei s-a transformat în mare parte în întârziere climatică în zilele noastre. Prin aceasta, vreau să spun că opozanții acțiunii climatice riguroase nu mai pun sub semnul întrebării dacă criza climatică există. În schimb, ei pun sub semnul întrebării costul sau fezabilitatea măsurilor propuse pentru a o aborda. (Între timp, ignorând în mare măsură costurile crizei în sine.) Totuși, acest tip de opoziție, mai puțin evident, nu este mai puțin dăunător sau mortal decât negarea efectivă, și este din ce în ce mai clar că este parte a unui efort coordonat, bine finanțat.
Dacă zvonurile din ziarul The Times din Marea Britanie sunt adevărate, însă, prim-ministrul britanic Boris Johnson va folosi discursul său la conferința partidului din această săptămână pentru a riposta împotriva unui mic grup de membri conservatori ai Parlamentului, anunțând, printre altele, un nou obiectiv de 100% rețele electrice bazate pe surse regenerabile și nuclear până în 2035.
Singurul mod în care pot descrie această veste este ca pe un semn ușor încurajator și totuși inadecvat.
La urma urmei, recentul zbor cu jet privat al lui Johnson la o conferință pe tema climei—împreună cu promovarea soluțiilor tehnologice îndepărtate în loc de reduceri ale cererii în aviație—i-au făcut pe mulți, inclusiv pe mine, să se întrebe dacă el înțelege cu adevărat nivelul de angajament necesar pentru a aborda această criză. Această îndoială a fost exacerbată doar de recentul său discurs la Națiunile Unite, care susținea că broscoiul Kermit greșea și că este ușor să fii ecologist. (Este multe lucruri, dar la nivel macro-politic, cu siguranță nu este ușor.)
Deși este bine că Johnson ripostează împotriva celor care ar merge chiar mai lent, este important de remarcat că chiar și acest obiectiv pentru 2035, inimaginabil acum câțiva ani, ar trebui într-adevăr să fie accelerat și mai mult. Iată punctul de vedere al expertului australian în surse regenerabile Ketan Joshi despre această veste:
Cu toate acestea, motivul pentru care discursul lui Johnson va fi probabil salutat ca fiind ambițios de mulți nu este pentru că este de fapt ambițios. Este doar pentru că este mai puțin inadecvat decât restul lumii. În Statele Unite, de exemplu, campania Build Back Better a președintelui Joe Biden—pentru care Mary Anne Hitt a pledat atât de frumos recent—probabil că este redusă și mai mult. (Unele rapoarte sugerează că se discută despre un pachet de aproximativ 2/3 din dimensiunea sa originală.) Iată însă lucrul important: După cum a remarcat pe Twitter jurnalista Amy Westervelt, prețul inițial de 3,5 trilioane de dolari pe zece ani era deja o nepotrivire față de munca care trebuie de fapt făcută:
Desigur, ar trebui să fim atenți. Politica este și a fost întotdeauna un dans între ceea ce este posibil, ceea ce este fezabil din punct de vedere politic și ceea ce este de fapt necesar. Și adoptarea unui pachet „Build Back Better” de 1,9 trilioane de dolari—atâta timp cât își păstrează măsurile puternice de protecție a climei—este de 1,9 trilioane de ori mai bună decât a rămâne cu un pachet de 3,5 trilioane de dolari care nu reușește să fie adoptat. Totuși, ne aflăm și într-o situație în care deceniile de întârziere ne-au lăsat cu o nevoie disperată de leadership îndrăzneț, chiar eroic. Și asta înseamnă că trebuie să luptăm pentru cele mai bune rezultate posibile.
Ca să-l citez din nou pe Joshi, „’posibilul’ din ‘cât de repede posibil’ se schimbă în funcție de cine întrebi.” În excelenta sa critică a optimiștilor tehnologici australieni, el a stabilit sarcina care stă de fapt în fața tuturor liderilor mondiali și a tuturor decidenților influenți:
„O pantă lină pentru reducerea emisiilor ar fi putut fi posibilă în anii 1990, dar ora este acum târzie. Există doar două alegeri: întârziere amplă și impacturi climatice înrăutățite, sau acțiune rapidă și impacturi climatice mai reduse. Eforturile noastre ar trebui acum să se concentreze pe a ne da seama cum să ne asigurăm că acțiunea rapidă este corectă, rapidă și furioasă.”
Cu siguranță, vor fi momente când va trebui să acceptăm victorii incrementale. Și victoriile incrementale pot fi uneori lucrul care ne ajută să atingem puncte de basculare care fac posibil un progres ulterior, mai rapid.
Dar vă rog, să nu ne lăsăm ademeniți de ideea că încet și constant câștigă cursa. Nava aceea a plecat de mult timp. De fiecare dată când nu reușim să adoptăm măsurile care sunt de fapt necesare pentru a aborda această criză, asta înseamnă că măsurile care vor veni mai târziu vor fi mai costisitoare, mai disruptive și vor duce totuși la mai mult rău—și mai multă moarte—care altfel ar fi putut fi evitate.
