Înțeleg. Compensările sunt controversate. De fapt, mulți le văd puțin mai mult decât o simplă perdea de fum pentru emisii continue și indulgență „fără vină”. Sunt deosebit de problematice când vine vorba de marii poluatori și de afirmațiile că companiile petroliere pot ajunge la emisii nete zero fără a-și reduce rapid producția și vânzările. Dar chiar și pentru noi, persoane sărace și în conflict, care încercăm să facem ceea ce trebuie într-un sistem care încurajează contrariul, există o dezbatere aprinsă despre dacă compensările pot face parte din soluție sau dacă reprezintă o distragere care oferă acoperire pentru afaceri ca de obicei.
O parte a discuției se învârte în jurul întrebării dacă acestea funcționează cu adevărat. Dacă plătesc pe cineva să planteze un copac, de exemplu, sau să-și schimbe capul de duș cu unul mai eficient, ce dovezi există despre o adiționalitate reală?
Cu alte cuvinte, s-ar fi putut întâmpla oricum acea acțiune, iar contribuția mea doar a făcut actul mai profitabil pentru persoana sau entitatea care a făcut acest pas? Așa cum Toby Hill a scris recent pentru Business Green, dovezile sunt mixte pe acest front — iar orice efort de a susține compensările pe termen lung va necesita o muncă considerabilă pentru a asigura atât adiționalitatea, cât și transparența volumului specific de emisii rezultate din astfel de plăți.
O altă preocupare, totuși, este puțin mai filozofică. Se referă la întrebarea dacă plata pentru a reduce emisiile altcuiva poate justifica într-adevăr emisiile continue în altă parte. La urma urmei, argumentul este că trebuie să reducem emisiile peste tot — cât de repede putem — și există pericolul ca absolvirea să ducă la inacțiune. Iar inacțiunea are ca rezultat daune continue care altfel ar fi putut fi evitate.
Acest tip de argument este folosit în acest anunț ingenios de la bravii oameni de la Climate Ad Project:
Este o preocupare super validă. Totuși, cred că trebuie să fim atenți la modul în care gândim despre această problemă. Evitarea infidelității într-o relație monogamă, angajată, este un obiectiv foarte specific — și există într-adevăr o singură modalitate de a-l atinge: Nu înșelați.
Sarcina de a reduce emisiile, totuși, este una la nivelul întregii societăți. Așa cum am argumentat în cartea mea despre ipocrizia climatică, nu suntem fiecare într-o misiune individuală de a ne reduce propria amprentă la zero. În schimb, suntem într-o misiune colectivă de a reduce singura amprentă care contează — cea a societății în ansamblu. Ar trebui să fim mai puțin interesați dacă compensările absolvă vinovăția sau responsabilitatea personală a cuiva, și mai interesați dacă acestea funcționează pentru a reduce emisiile la scara pe care o pretind, fără a stimula o cantitate echivalentă de emisii în altă parte. (Așa cum am discutat mai sus, nu este încă clar dacă o fac.)
Aici intervine Sweep — o companie de software care ajută alte companii să-și urmărească și să-și reducă impactul climatic — care a oferit recent o propunere modestă, dar potențial puternică:
În loc de alegerea binară între a permite compensărilor să perpetueze afacerile ca de obicei, sau, în schimb, a respinge întregul concept din start și a presupune că reducerile directe, interne, ale emisiilor sunt singurul lucru care contează. Sweep sugerează să ne îmbunătățim mult în a distinge între acțiunea climatică directă și contribuțiile mai largi la obiectivele la nivel societal.
În realitate, așa au avut tendința să gândească despre contribuții, cunoscute anterior ca compensări, multe dintre companiile și organizațiile de bună credință cu care am lucrat, inclusiv angajatorul meu actual. Nu erau un „bilet de ieșire din închisoare” pentru a continua normal, ci mai degrabă o recunoaștere că, pe lângă simpla închidere a afacerii, majoritatea dintre noi vor avea nevoie de o „rampa de ieșire” de la emisiile actuale către cele pe care dorim să le atingem în cele din urmă.
Nici nu vreau să supra-vând această propunere. Așa cum Mary Heglar de la Hot Take a scris recent referitor la limbajul climatic mai larg, mișcarea noastră poate avea tendința de a investi mult timp și efort în dezbaterea terminologiei specifice: „…există această idee pernicioasă că, odată ce găsim cuvântul magic, toate barierele în calea acțiunii climatice se vor prăbuși. Asta nu se va întâmpla niciodată.”
Cu toate acestea, aceasta este o discuție extrem de importantă care ar putea avea implicații profunde asupra modului în care ne croim drumul spre zero. La fel cum există diferențe enorme între acele angajamente net-zero care includ obiective pe termen scurt și angajamente concrete, și cele care sunt concepute în mod clar pentru a întârzia intervențiile la nivel societal, există și diferențe enorme pe care așa-numitele compensări le-ar putea juca în cadrul acestui proces.
Expertul în energie regenerabilă Ketan Joshi, care continuă să fie critic față de compensările de carbon în general, pare cu siguranță să creadă că există un sâmbure de valoare în abordarea Sweep. Iată cum a descris-o pe Twitter: „Aceasta rezolvă fundamental problema centrală a ‘compensărilor’ – ele servesc, în prezent, ca o justificare pentru emisiile continue. Și ca atare, leagă daunele climatice de acțiunea climatică. Distrugeți această utilizare, și ele devin o forță pozitivă.”
Între timp, Greenpeace a cerut încetarea tuturor compensărilor. În mod clar, acesta va rămâne un subiect controversat pentru o perioadă de timp, iar opiniile variază printre oamenii pe care îi respect enorm. Sugestia mea, așadar, este pur și simplu să începem prin a ne concentra atenția aici:
- Poate finanțarea reducerilor de emisii în altă parte să joace un rol într-o călătorie ambițioasă și pe termen scurt către zero emisii?
- Dacă da, cât de mult poate contribui realist o astfel de abordare?
- Cum ne asigurăm că nu devine o distragere de la reducerile directe de emisii?
Într-un fel, cum numim aceste lucruri este cea mai mică dintre preocupările noastre. Totuși, cum le numim poate avea o influență semnificativă asupra modului în care sunt folosite și cine poate revendica meritul.
