Am scris anterior că nu trebuie să locuim cu toții în zgârie-nori pentru a avea orașe dense; ar trebui doar să învățăm de la Montreal. Toată lumea iubește tipul de locuință „plex”, care este o demonstrație excelentă a locuințelor de tip „missing middle”.
Le Borgne Rizk Architecture tocmai a finalizat două triplexuri semi-detașate: „O interpretare modernă a unui triplex tradițional din Montreal, care istoric prezenta scări frontale exterioare. Deoarece unitățile rezidențiale din jur sunt proiectate în principal cu scări interioare, firma s-a concentrat pe un design care să facă legătura între elementele tradiționale și caracteristicile existente ale cartierului.”
Acesta este genul de locuințe pe care ar trebui să îl construim peste tot în orașele din America de Nord. Așa cum am scris în „Care este modul corect de a construi într-o criză climatică,” avem nevoie de „densitate blândă” pe care o obții cu acest tip de locuințe, care este ilegal în majoritatea orașelor ce dedică cea mai mare parte a terenului caselor unifamiliale. Pentru că, în cele din urmă, cel mai mare factor în amprenta de carbon a orașelor noastre nu este cantitatea de izolație din pereți—ci zonificarea.
Plexurile tradiționale din Montreal obișnuiau să aibă acele scări exterioare șerpuite și periculoase care nu mai sunt permise, dar aveau un mare avantaj: nu existau coridoare sau holuri comune; fiecare putea intra direct în unitatea proprie. Acest lucru este minunat pentru intimitate, sunet și mirosuri. Scările de astăzi trebuie să fie mai drepte și mai ușor de urcat, dar arhitecții au reușit să respecte tradițiile și să mențină separarea intrărilor.
Aici, pe planul etajului doi, puteți vedea cum ocupantul de la etajul doi intră direct, iar ocupantul de la etajul trei trece prin ușa proprie. Aceasta este o planificare inteligentă. Deși nu sunt necesare în clădiri mici de acest tip, s-ar putea imagina un lift atașat în partea din față, cu ecranul de cărămidă mutat.
Am remarcat, de asemenea, că clădirile mici de acest tip sunt cele mai eficiente din punct de vedere al carbonului. Așa cum a notat arhitectul Piers Taylor în The Guardian, „Sub două etaje și locuința nu este suficient de densă, mult peste cinci și devine prea intensivă în resurse.” Aici, obținem șase unități rezidențiale în spațiul unei case mari—nu poți fi mai eficient de atât.
Sunt frumoase și în interior. Arhitecții descriu conceptul:
Aspectul remarcabil al locuințelor din Montreal este câți oameni găzduiesc, atingând densități de peste 11.000 de oameni pe kilometru pătrat. Este tipul de locuință pe care arhitectul Daniel Parolek l-a numit „missing middle”, și căruia eu i-am dat un alt nume acum câțiva ani:
Datorită Le Borgne Rizk Architecture, continuăm să învățăm de la Montreal. Avem nevoie de mult mai mult din acest tip de construcție—peste tot.
