Săptămâna trecută, revista Nature Communications a publicat un studiu realizat de R. Daniel Bressler, intitulat „Costul mortalității carbonului”. Acesta a oferit o afirmație destul de uluitoare: amprenta medie de carbon pe durata vieții a 3,5 cetățeni americani ar cauza un deces în exces între 2020 și 2100.
Altfel spus, conform acestui studiu (sau modului în care a fost larg interpretat), dacă sunteți o familie sau un grup de patru persoane—fiecare cu o amprentă medie de carbon din SUA—atunci, colectiv, emisiile voastre ar ucide puțin peste o persoană pe parcursul următorilor 80 de ani.
Ca cineva care a scris o carte despre propria mea vinovăție, rușine, responsabilitate și ipocrizie în legătură cu criza climatică, am avut sentimente hotărât amestecate cu privire la această încadrare. Pe de o parte, este incontestabil că oamenii mor din cauza emisiilor de carbon—și cu cât fiecare dintre noi face mai mult pentru a preveni sau a reduce aceste emisii, cu atât mai multe vieți vor fi salvate. De la decese din cauza căldurii excesive la foamete, știm de asemenea că aceste decese vor afecta în mod disproporționat pe cei care au avut cel mai puțin de-a face cu crearea crizei în primul rând. Cu alte cuvinte, aceasta este o chestiune de justiție. Iar țările și comunitățile cu o amprentă de carbon ridicată au absolut un imperativ moral să acționeze urgent pentru a aborda situația.
Pe de altă parte, actul de a lega explicit fiecare deces de un anumit număr de cetățeni individuali a dus inevitabil la interpretarea că tu—ca individ—ești direct responsabil pentru moartea unei alte persoane, specifice. Și asta tulbură apele în ceea ce privește modul în care vom ieși din această situație.
După cum am scris eu și alții de multe ori înainte, criza climatică este o problemă de acțiune colectivă. Iar soluțiile vor fi în mare parte de natură sistemică. Deși cercetarea sugerează că putem aloca 0,28 de decese în exces amprentei medii de carbon a SUA, nu rezultă neapărat că simpla eliminare a amprentei de carbon de către o persoană va duce la 0,28 de decese mai puțin. Pentru a fi eficient, acțiunile acelei persoane ar trebui să reducă amprenta de carbon a altora, împreună cu a sa.
În ciuda titlului lucrării, R. Daniel Bressler se concentrează de fapt în abstract pe costul mortalității carbonului ca instrument pentru a stimula schimbări de politici și calcule cost-beneficiu la nivel societal:
În mod similar, comunicările sale referitoare la lucrare pe Twitter s-au concentrat de asemenea în mare parte pe intervenții societale la scară largă care ar reduce emisiile fiecărui cetățean individual:
De la gentrificare la sărăcie și foamete globală, există o mulțime de lucruri pentru care noi—adică cei dintre noi care suntem cetățeni globali relativ privilegiați—putem și poate chiar ar trebui să ne simțim vinovați. Totuși, nu putem rezolva pur și simplu acele probleme vânzându-ne casa mai ieftin, donându-ne banii sau golindu-ne frigiderul și trimițând mâncarea celor care au nevoie.
În schimb, ar trebui să folosim vinovăția pe care o simțim pentru a ne stimula să acționăm acolo unde noi—în mod specific—avem cea mai mare putere de a crea schimbări la scară largă. Reducerea propriilor emisii poate fi o parte importantă a acestui efort, dar numai dacă valorificăm ceea ce facem pentru a-i determina și pe alții să ni se alăture.
Costul mortalității carbonului este un punct de date puternic pentru căutarea justiției climatice—dar interpretarea sa ca o lecție despre culpabilitatea individuală riscă să exacerbeze sentimentele de neajutorare sau copleșire. Voi lăsa ultimul cuvânt chiar lui R. Daniel Bressler, care i-a spus lui Oliver Milman de la The Guardian că oamenii trebuie să își mențină concentrarea asupra obiectivului: „Părerea mea este că oamenii nu ar trebui să ia emisiile lor pe persoană legate de mortalitate prea personal. Emisiile noastre sunt în mare măsură o funcție a tehnologiei și a culturii locului în care trăim.”
