În Europa, proiectarea infrastructurii este luată în serios. Ei angajează arhitecți precum Bjarke Ingels pentru a proiecta incineratoare. Acest lucru se întâmplă rar în America de Nord, unde majoritatea infrastructurii este proiectată de ingineri care licitează cel mai mic preț într-o cerere de propuneri. Ar trebui să facem lucrurile mai bine.
Așa cum arhitectul Toon Dressen a scris pentru The Globe & Mail:
Mă gândesc la asta de fiecare dată când trec pe lângă această stație de epurare a apelor uzate din Lake of Bays, Ontario — o clădire extrem de urâtă, înconjurată de un gard de plasă, într-una dintre cele mai frumoase zone ale Provinciei Ontario, așezată printre copacii și stâncile Scutului Canadian. Inginerii au proiectat-o cu un acoperiș tip mansardă acoperit cu șindrilă bituminoasă, cel mai ieftin material de construcție din depozitul de lemn. Aceasta este o practică standard în America de Nord.
Apoi avem Instalația de Gestionare a Apei Pluviale (SWF), proiectată de GH3*, în colaborare cu inginerii RV Anderson, și nu există nicio șindrilă bituminoasă sau acoperișuri tip mansardă în jur. Potrivit GH3*: „Clientul, Waterfront Toronto, a dorit o clădire emblematică ce ar contribui la semnalarea unui nou și distinctiv district al orașului.”
Aceasta nu se află în cea mai frumoasă zonă din Ontario. Este înconjurată de șine de cale ferată, o autostradă suspendată și un șanț care este fundul râului Don — probabil una dintre cele mai urâte părți ale orașului și ale Provinciei. Dar trece printr-o modernizare serioasă, iar „forma monolitică, din beton turnat pe loc, este atât un compliment, cât și un contrapunct izbitor la complexitatea infrastructurală și estetică.”
„Instalația de Gestionare a Apei Pluviale (SWF) tratează scurgerile urbane din noile dezvoltări West Don Lands și Quayside. Din punct de vedere funcțional, SWF se află la intersecția progresului tehnologic și arhitectural. Adăpostind sisteme de tratare de ultimă generație, aceasta exprimă o responsabilitate civică față de asigurarea unei ecologii a apei sigure și curate.”
Arhitecții descriu componentele instalației:
Criticul de arhitectură Alex Bozikovic descrie intrarea în interiorul funcțional: „În interior, am părăsit domeniul artei și am intrat în domeniul floculării lestate.” Acesta este un proces utilizat adesea în Europa pentru situri mici sau „pentru a îndeplini cerințele de autorizare în timpul evenimentelor meteorologice umede de durată limitată, fără a investi o sumă mare de capital”, cum ar fi curățarea scurgerilor de apă pluvială pline de ulei de motor și excremente de câine.
Bozikovic remarcă, de asemenea, că Pat Hanson de la GH3* nu a reușit să facă totul așa cum și-a dorit; „Arhitecții și-au imaginat inițial clădirea placată cu piatră de calcar, cu un soclu asortat în jurul ei. În desenele GH3*, acest design arată ca o ruină greacă cu un scop misterios. Dar piatra de calcar nu este ieftină, așa că exteriorul clădirii este din beton.”
În cele din urmă, arhitecții au transformat necesitatea într-o virtute, scriind:
Aceasta nu este prima dată când scriem că infrastructura poate fi frumoasă, dar în Montreal sau Copenhaga clădirile se aflau în locuri foarte vizibile. În Toronto, SWF se află încă într-o zonă neospitalieră, dar cel puțin planifică din timp. Acesta este genul de gândire de design care ar trebui să se aplice tuturor investițiilor în infrastructură. Așa cum a remarcat Toon Dressen, obișnuiam să facem acest lucru bine.
Hanson de la GH3*, inginerii de la RV Anderson și clientul lor Waterfront Toronto, au demonstrat că atunci când oamenii se deranjează să se gândească la aspecte de frumusețe și design, putem face încă acest lucru — putem avea, de fapt, lucruri frumoase.
