De când am publicat cartea mea, „We’re All Climate Hypocrites Now„, am susținut mai multe prezentări și lecturi despre ce putem face noi, ca indivizi profund imperfecți, pentru a schimba sistemele profund imperfecte în care trăim. Deși reacția a fost în mare parte receptivă, din când în când întâlnesc un membru al audienței care îmi spune că totul este mult prea departe: „Nu există speranță. Schimbarea climatică scăpată de sub control este aici. Ar trebui să ne pregătim pentru apocalipsă.”
Este poate de înțeles de ce oamenii reacționează astfel. La urma urmei, de la pierdere masivă a biodiversității la un rebound deprimant al emisiilor, este incontestabil că suntem departe de a rezolva această problemă și că voința politică nu există încă pentru a face schimbările pe care mulți dintre noi le știm ca fiind necesare. Dar ar trebui să rezistăm extrapolării din indignarea, frica sau dezamăgirea noastră legitimă pentru a concluziona că toată speranța este pierdută. Și există un motiv simplu pentru asta: știința predominantă pur și simplu nu susține ideea că suntem condamnați.
Cel mai recent memento al acestui fapt vine dintr-un comentariu în Nature, în care renumiți oameni de știință climatici Zeke Hausfather, Kate Marvel, Gavin A. Schmidt, John W. Nielsen-Gammon și Mark Zelinka subliniază că multe studii care prezic rezultate „mai rele decât am crezut” se bazează pe modele climatice care rulează „prea fierbinte” atunci când încearcă să recreeze condițiile istorice. Adică, există motive întemeiate să credem că și proiecțiile lor viitoare rulează în prezent „prea fierbinte”. Mai îngrijorător, aceste modele își fac loc în studii deoarece cercetătorilor nu li s-au oferit suficiente îndrumări despre cum să interpreteze datele pe care aceste modele le produc:
Acest avertisment vine în urma altor oameni de știință, precum Michael Mann, care subliniază că, spre deosebire de înțelepciunea comună, temperaturile medii s-ar stabiliza destul de rapid dacă – și da, este un mare dacă – am înceta mâine poluarea.
Sami Grover
Nici optimismul, nici pesimismul nu sunt în mod particular utile când vine vorba de criza climatică. Ce este util sunt determinarea, strategia, angajamentul și schimbarea.
Totuși, nu scriu asta pentru a argumenta că vom fi cu toții bine. Deși există un pericol în catastrofismul nejustificat, există și un pericol în optimismul nejustificat. Mai exact, riscă să treacă cu vederea faptul că oamenii suferă și mor astăzi din cauza schimbărilor climatice induse de om (adică induse de oameni bogați). Doar uitați-vă la valurile de căldură mortale care au loc în India și Pakistan ca un exemplu al câți și cine sunt cei mai afectați.
Acesta ar putea fi motivul pentru care unul dintre autorii comentariului din Nature, Marvel, a simțit nevoia să recurgă la Twitter pentru a oferi un echilibru oricărui optimism sau ușurare pe care mulți dintre noi l-ar putea extrage din acea piesă:
După cum s-a argumentat de multe ori înainte, în cele din urmă, nici optimismul, nici pesimismul nu sunt în mod particular utile când vine vorba de criza climatică. Ce este util sunt determinarea, strategia, angajamentul și schimbarea.
De aceea, oamenii buni care scriu în Nature sugerează, ori de câte ori este posibil, ca oamenii de știință să-și încadreze munca, nu în termeni de proiecții ferme și rapide pentru viitor, apocaliptice sau de altă natură, ci în niveluri potențiale de încălzire, în funcție de ceea ce alege umanitatea să facă:
Nu numai că această abordare ne ajută pe toți să ne redescoperim agenția în această situație, dar ne permite și să îmbrățișăm incertitudinea inerentă. Parafrazându-l pe futuristul și povestitorul Alex Steffen, rolul nostru nu este să determinăm viitorul, pentru că asta este imposibil. În schimb, este să ajutăm la menținerea în viață a cât mai multor rezultate posibile, de preferință pozitive, pentru a crește șansele unei aterizări mai blânde pentru cât mai mulți oameni putem.
Continu să fiu determinat să-mi fac partea. (Și da, sunt prudent optimist că putem reuși.)
