Cercetătorii descoperă că neurotoxina este transportată de ceata de coastă, depusă pe uscat și apoi își face drum prin lanțul trofic, unde se apropie de praguri toxice la pume.
De-a lungul coastei Californiei, Mama Natură execută unul dintre cele mai poetice trucuri ale sale: ceata de coastă. Se strecoară din Pacific și se ridică pe văi, învăluie San Francisco în nori și hidratează cei mai înalți copaci din lume. Amestecă mirosul mării cu cel al tufișurilor și al sequoia; este atât de prețioasă încât fac vodcă din ea! Lumea poate cunoaște California pentru soarele ei, dar mulți californieni prețuiesc ceata de coastă ca adevăratul lor mascotă.
Și era în această ceață când un chimist atmosferic mergea cu bicicleta, acum aproximativ un deceniu, când i s-a aprins proverbialul beculeț.
„Mergeam printr-o adevărată furtună de ceață, cu apă picurând de pe ochelari, și m-am întrebat: ‘Ce e în chestia asta?'”, își amintește Peter Weiss-Penzias. Gândindu-se că mercurul ar putea degaza din ocean și să apară în ceață, a adunat mostre și le-a trimis unui laborator.
„Laboratorul m-a sunat, spunând că trebuie să refacă testele, pentru că nu credeau numerele”, a spus Weiss-Penzias.
Astfel a început un domeniu de studiu al poluanților din ceața de coastă; acum, după toți acești ani, Weiss-Penzias a condus primul studiu care urmărește sursa atmosferică a metilmercurului super-toxic în rețeaua trofică terestră, până la un prădător de vârf. Și rezultatele sunt… cu adevărat deprimante.
Universitatea din California, Santa Cruz (UCSC) notează: „Concentrațiile de mercur la pume [cunoscute și ca lei de munte] din Munții Santa Cruz au fost de trei ori mai mari decât la leii care trăiesc în afara zonei de ceață. În mod similar, nivelurile de mercur din licheni și căprioare au fost semnificativ mai ridicate în interiorul centurii de ceață decât în afara ei.”
© Sebastian Kennerknecht
Deși cercetătorii spun că mercurul din ceață nu prezintă un risc pentru sănătatea umană, riscul pentru mamiferele terestre poate fi semnificativ. Cu fiecare treaptă în sus pe lanțul trofic, de la licheni la căprioare și la leii de munte, concentrațiile de mercur pot crește de cel puțin 1.000 de ori, a spus Weiss-Penzias.
Nivelurile de mercur observate la pume se apropie de pragurile toxice care ar putea afecta reproducerea și chiar supraviețuirea, conform cercetătorilor.
„Lichenii nu au rădăcini, deci prezența metilmercurului ridicat în licheni trebuie să provină din atmosferă”, a spus Weiss-Penzias. „Mercurul devine din ce în ce mai concentrat în organismele situate mai sus pe lanțul trofic.”
Majoritatea dintre noi știm că mercurul este o problemă în ocean. ajunge acolo după ce este eliberat în aer prin procese naturale și activități umane precum mineritul și centralele electrice pe cărbune.
„Mercurul este un poluant global”, a spus Weiss-Penzias. „Ceea ce este emis în China poate afecta Statele Unite la fel de mult ca ceea ce este emis în Statele Unite.”
Când acest mercur plouă peste oceane, bacteriile anaerobe îl transformă în metilmercur, cea mai toxică formă de mercur. Când revine la suprafață, este eliberat înapoi în atmosferă și transportat de ceață. La concentrații ridicate, metilmercurul poate cauza leziuni neurologice, inclusiv pierderea memoriei și coordonare motorie redusă, și poate diminua viabilitatea urmașilor, explică UCSC. Iată o reprezentare vizuală.
© UC Santa Cruz
„Ceata este un mediu stabilizator pentru metilmercur”, a spus Weiss-Penzias. „Ceata se deplasează spre interiorul uscatului și plouă în micro-picături, adunându-se pe vegetație și picurând pe sol, unde începe procesul lent de bioacumulare.”
Weiss-Penzias și echipa sa de la UCSC au analizat mostre de blană și mustăți de la 94 de lei de munte de coastă și 18 ne-costieri. Dintre felinele de coastă, concentrațiile de mercur au fost în medie de aproximativ 1.500 de părți per miliard (ppb), comparativ cu aproape 500 ppb în grupul ne-costier. O pumă avea niveluri de mercur cunoscute ca fiind toxice pentru animale mai mici; în timp ce alte două feline aveau niveluri suficient de ridicate pentru a reduce fertilitatea și succesul reproductiv.
Lucrurile sunt deja dificile pentru pume, unul dintre prădătorii de vârf din zonă și o specie-cheie care joacă un rol important în menținerea echilibrului ecosistemului. Zonele sălbatice din California sunt în mod constant diminuate pe măsură ce oamenii se mută, ducând la pierderea habitatului și la alte amenințări pentru fauna sălbatică, cum ar fi pumele.
„Aceste niveluri de mercur ar putea agrava impacturile încercării de a supraviețui într-un mediu precum Munții Santa Cruz, unde există deja atât de multă influență umană, dar nu știm cu adevărat”, a spus autorul principal Chris Wilmers, profesor de studii de mediu și director al Proiectului Puma. „Nivelurile vor fi mai ridicate peste 100 de ani, când bugetul de mercur al Pământului va fi mai mare din cauza întregului cărbune pe care îl pompăm în atmosferă.”
Ceata de coastă din California este atât de sălbatic de frumoasă (Dovada A: videoclipul de mai jos) – ideea ca aceasta să devină un nor toxic, otrăvind organismele în calea sa, nu este ceva ce mi-aș fi imaginat vreodată pe cartonașul de Bingo al Distopiei.
Puteți citi întregul studiu, „Marine fog inputs appear to increase methylmercury bioaccumulation in a coastal terrestrial food web” (Aporturile de ceață marină par să crească bioacumularea metilmercurului într-o rețea trofică terestră de coastă), în Scientific Reports.
