Am început compostarea mai degrabă în căutarea unei povești bune, decât dintr-un motiv altruist. Locuind într-un bloc turn, cu vedere spre una dintre cele mai aglomerate artere din Mumbai, al șaptelea oraș ca mărime din lume, ultimul lucru pe care voiam să-l fac era să mă implic în ceea ce s-ar putea dovedi o activitate stresantă—mai ales dacă presupunea vietăți târându-se afară dintr-un recipient și un miros neplăcut plutind prin ferestrele mele. Dar a face pământ s-a dovedit a fi unul dintre cele mai îmbogățitoare lucruri în care m-am lăsat purtat.
În copilărie, vizitam casa bunicii mele (nani) din Delhi, care se întindea pe aproape jumătate de hectar (un acru) de teren, cu o fermă de legume și o groapă pentru mulci. Pe parcursul anului cultiva legume. Iarna, erau morcovi dulci și varză crocantă. În lunile fierbinți de vară planta roșii picante și castraveți amari. În fiecare sezon, peticul de pământ suprasolicitat se revitaliza miraculos doar cu puțin khaad (compost) picurat peste el.
Ani mai târziu, în timp ce mă zbăteam cu ideea micului meu recipient urban de compost, am decis să testez apele noroioase. La urma urmei, nu aveam nimic de pierdut în afară de câteva resturi de mâncare. Iată ce am învățat.
Nu există o metodă perfectă de compostare
Deși am citit despre compostare și am cercetat temeinic recipientele de compostare, fiecare are propria călătorie în compostare. Verișoara mea are un butoi improvizat pe balcon, în timp ce alții folosesc ghivece de teracotă. Ai nevoie literalmente doar de un recipient sau container pentru a începe.
Ce este frumos este procesul. Oricât de imperfect compostezi, acesta se va degrada în cele din urmă, pentru că așa funcționează natura. Și există întotdeauna remedii. Nu compostează suficient de repede? Adaugă niște microbi din sol. Câteva vietăți în el? Adaugă niște pudră de neem (Azadirachta indica) în recipient.
Îmi amintesc că am deschis recipientul după ce uitasem de el câteva zile, doar pentru a vedea cu groază o pufăială albă moale (miceliu sau ciupercă albă) crescând pe coji. Apelând în panică numerele de telefon ale unui alt compostator, am aflat că ciuperca ajută de fapt la descompunere. Și nu este nimic ce o bună amestecare a conținutului recipientului nu poate repara. Înveți prin încercare și eroare (și cu un mentor bun), și doar prin susținerea descompunerii din recipient, fără a fi un participant excesiv de entuziast și micro-managerial.
Risipa alimentară este o problemă majoră
Odată ce am început să compostez, am început să observ cât de des aruncam produse nefolosite—și cât de multă risipă de alimente organice generam zilnic, care ar fi fermentat la fundul unui depozit de deșeuri dacă nu ar fi fost compostată. Am început să fac și o bio-enzimă de casă (un simplu detergent multifuncțional fermentat), folosind cojile de citrice și lămâi pe care le consumam cu zecile în fiecare săptămână. Se estimează că în Statele Unite, 30-40% din aprovizionarea cu alimente este irosită. Chiar și pașii mici făcuți pot face o diferență.
Călătoria este ciclică
Abia începusem să compostez de un an când a lovit pandemia. Rămânând fără turbă de cocos (un mediu de creștere făcut din coji de nucă de cocos) și pudră de neem (groază!) mi-a deraiat ușor călătoria în compostare, dar în cele din urmă am avut o problemă de abundență. Cu tot acel compost, am început să cultiv niște legume și fructe. Am plantat semințele de la trei avocado cultivați local (toți încă se țin bine, dar fără fructe încă). Am uscat semințe și am plantat roșii și ardei iuți, și chiar un pepene rătăcit a încolțit spre încântarea noastră, dulce ca nectarul.
Cu toată agitația și fumul de jos, cu greu îmi puteam crede că micul meu balcon ar putea susține această fermă urbană. În zilele liniștite, hrăneam cojile de fructe și semințele ciorilor și vrăbiilor și priveam leneș cum micile muguri prind rădăcini. Desigur, nu totul a fost roz. Unele plante au făcut făinare. Furtunile au venit și au zdrobit altele. Paznicul clădirii s-a plâns de proiectile de pepene eliberate de ciorile neglijente. Trebuia curățat mai des excrementele de păsări.
Dar pe parcursul acestui timp, recipientul de compost a produs constant pământ afânat la fiecare 45 de zile sau cam așa ceva. Continuă să fie o problemă de abundență. După ce mi-am umplut ghivecele din casă și l-am dat grădinarului pentru a mulci arbuștii locali, distribui saci de compost prietenilor ca un Moș Crăciun al solului. Este un final perfect pentru o poveste pe care poate nu aș fi scris-o.
