Prețurile locuințelor au explodat în ultimul an și nu este doar speculație: au existat și creșteri dramatice ale costurilor construcțiilor rezidențiale. Potrivit Bloomberg, „de la cherestea la vopsea și beton, costul aproape fiecărui articol care intră în construcția unei case în S.U.A. crește vertiginos. În unele cazuri, creșterile de preț au depășit 100% de la începutul pandemiei.”
Bloomberg prezintă o serie interesantă de izometrii ale fazelor construirii unei case „tipice”, un model Baybrook cu un singur nivel, de ~288 de metri pătrați, de la Tradewinds Contracting din Boise, Idaho. Costul a crescut pentru orice, de la cherestea (+262%), ferme de acoperiș (+146%) sau, așa cum se arată aici, instalațiile sanitare, HVAC și electrice (+49%).
Dar ceea ce nu am putut suporta a fost casa în sine, cu un garaj pentru 2,5 mașini, ieșituri și intrânduri peste tot, camere peste camere peste camere. De-a lungul anilor, casele au devenit din ce în ce mai mari, deoarece toate materialele erau relativ ieftine, iar nord-americanii au suferit de această boală pe care am numit-o „squarefootitis”—obsesia pentru prețul pe picior pătrat (sau pe metru pătrat, n.t.). Acesta scade pe măsură ce numărul de metri pătrați crește, așa că acesta este unul dintre motivele pentru care casele au devenit mai mari.
Această discuție m-a făcut să mă gândesc la cât de mult mai mici și mai eficiente erau planurile caselor în trecut și cât de mult s-au schimbat „nevoile” noastre. Unul dintre cele mai populare articole ale noastre a fost „Sunt multe de învățat din aceste planuri de case mici din anii ’60”, care a reprodus planuri de la Canada’s Central Mortgage and Housing Corporation (CMHC, un fel de Fannie Mae din S.U.A.) unde am scanat fiecare pagină. Un cititor ingenios a încărcat apoi toate cărțile de planuri CMHC pe Internet Archive, iar eu le-am parcurs pe toate.
Mi-au plăcut aceste case, erau atât de simple și mult mai mici, dar chiar și ele erau mai mult decât aveau nevoie mulți oameni. Dacă vă uitați la apartamentele de familie din orașe precum Vancouver, unde nimeni nu-și poate permite case, acestea au aproximativ ~121 de metri pătrați.
În 1947, CMHC a publicat o carte de planuri cu rezultatele unui concurs pentru a proiecta o casă pentru domnul Canada, soția și cei doi copii ai săi. El dispune de fonduri limitate și „știe despre lipsa materialelor și costurile ridicate ale construcției, dar având în vedere situația sa dificilă (locuințe închiriate supraaglomerate), trebuie să construiască imediat.” Concursul a împărțit țara în zone, deoarece există condiții climatice și culturale diferite, dar jurații au remarcat că acestea nu s-au reflectat de fapt în propuneri, că majoritatea caselor puteau fi construite oriunde.
Casa urma să se potrivească pe un teren plat intern, lat de ~12,2 metri, iar arhitectul avea un buget de 6.000 de dolari, ceea ce, la costul aproximativ pe metru pătrat de la acea vreme, rezulta o suprafață de aproximativ ~111 metri pătrați. Deci, ce puteau obține oamenii într-o casă atunci?
Începând din Est, premiul întâi pentru Maritimes este această casă de ~84,4 metri pătrați cu trei dormitoare mici, o bucătărie tip galerie și o singură baie. Unul dintre câștigători a fost numit J. Storey, și m-am întrebat dacă acesta era Joe Storey, care a devenit un arhitect modernist proeminent în Chatham, Ontario, și a cărui fiică, Kim Storey, este arhitect și o bună prietenă.
Ea povestește pentru PlanetaNoastra: „Da, abia terminase școala, a câștigat 500 de dolari și s-a întors în Chatham și și-a înființat practica cu câștigurile!” (Wikipedia spune că a câștigat 750 de dolari.) Când Kim Storey s-a născut, ziarul local a relatat evenimentul spunând „Arhitectul local adaugă un alt ‘Storey’ la casa sa”, pentru că așa se scrie „povestea” unei clădiri în Canada.
Arhitectul din Ottawa Toon Dressen notează că prioritățile erau diferite atunci, această propunere câștigătoare concentrându-se pe designul șemineului, care este de fapt destul de frumos. M-am întrebat de ce un tânăr arhitect din sud-vestul Ontario ar participa la categoria Maritimes și am bănuit că șansele de a câștiga erau mai bune.
Am întrebat-o pe Kim Storey, iar ea a povestit pentru PlanetaNoastra: „Nu știu – dar îmi amintesc că la concursul CMHC la care am participat în 1979, mulți arhitecți inteligenți au participat la categoriile Maritimes și Prairie din acest motiv. Și premii în bani mai bune! (Noi nu ne-am dat seama de asta și am primit o ‘Mențiune’ în Ontario.) Așa că s-ar putea ca tatăl meu să fi gândit în aceleași termeni.”
Aceasta a fost probabil o mișcare inteligentă, având în vedere că premiul al doilea a revenit unui foarte tânăr John C. Parkin, a cărui propunere îl prezintă pe tatăl care se întoarce acasă cu elicopterul. Aceasta are un plan compact, eficient, cu dormitorul copiilor care se deschide cu un perete pliabil și un pat de oaspeți încorporat lângă șemineu. Parkin a devenit unul dintre cei mai proeminenți și de succes arhitecți din Canada.
Premiul al treilea a revenit lui Henry Fliess, care a proiectat o casă compactă cu două etaje, de ~96,6 metri pătrați. Toate aceste case aveau bucătării separate, cele mai multe într-o formă tradițională de U și doar câteva cu o zonă de luat masa. Niciuna nu avea o a doua baie care ar fi considerată standard astăzi, chiar și într-un apartament.
Fliess a devenit unul dintre cei mai proeminenți arhitecți rezidențiali din Canada, faimos pentru subdiviziunea Don Mills din Toronto. Istoricul Robert Moffat descrie stilul de viață într-o casă proiectată de Henry Fliess:
Am avut probleme să înțeleg planul câștigător al lui Roland Dumais pentru Quebec până când m-am uitat la planul amplasamentului și mi-am dat seama că parcarea este în spate, dintr-o alee, așa că există o intrare în bucătărie pe o parte și în hol pe cealaltă parte. Un alt plan incredibil de compact și eficient, de ~96,6 metri pătrați.
Nu am fost surprins să văd că Andrew Chomick din Winnipeg a câștigat în regiunea Prairie, el era proeminent și avea câteva case în articolul anterior despre planurile de case din anii ’60. Fiul său a publicat o carte cu planurile sale. Planul lui Chomick este un „backsplit”: o idee foarte populară în anii ’50 și ’60, deoarece subsolul era ridicat pe jumătate deasupra solului pentru o mare parte din casă, transformându-l într-un spațiu de recreere plăcut și bine luminat, o adevărată cameră bonus.
Această mențiune onorabilă de pe coasta de vest are un exterior dramatic și este un alt „backsplit”, creând acea cameră bonus care, fără îndoială, era folosită mult când întreaga casă avea ~86,6 metri pătrați.
Acesta este doar un mic eșantion din numeroasele case prezentate în ghidurile CMHC, toate demonstrând ideea: nu ai nevoie de ~279 de metri pătrați pentru a crește o familie. Dacă obsesia americană actuală pentru casele suburbane detașate va continua, poate constructorii ar trebui să ofere aceste modele mai mici, mai simple, mai pătrățoase, care sunt mai ușor și mai ieftin de construit și vor fi evident mai ieftine de încălzit și răcit. Multe dintre ele par a fi designuri de apartamente, deși aproape toate au bucătării închise. S-ar putea crește suprafața cu 10% și adăuga o a doua baie sau puțin mai mult spațiu de depozitare în dormitoare, dar toate sunt eminamente locuibile.
În lumea Passive House, vorbim despre termenul Bronwyn Barry, #BBB sauSimplă Dar Frumoasă (Boxy But Beautiful). De asemenea, vorbim despre suficiență, întrebarea despre ce este destul? De cât ai nevoie? În lumea Picul Tuturor Lucrurilor (Peak Everything), vorbim despre folosirea mai puținor dintre toate aceste materiale scumpe.
Desigur, poziția noastră obișnuită este că locuințele multifamiliale sunt cele mai eficiente, dar piața nord-americană este obsedată. Deci, de ce să nu construim case mai mici și mai ieftine și mai apropiate pe loturi mai mici?
