Nu prea aveau de ales și își izolau corpurile, nu casele.
Mi-a fost redirecționat un tweet dintr-o discuție despre designul caselor în climatele reci:
Răspunsul este, ca întotdeauna, complicat.
În primul rând, casele nu „pierdeau pur și simplu căldură”. Lemnul nu este o izolație groaznică. Oamenii care locuiau în cabane din bușteni aveau practic pereți de aproximativ R-10. Își petreceau iarna etanșând buștenii pentru a nu avea curenți de aer, și devenea destul de confortabil, mai ales când camera era relativ mică și întreaga familie și poate și animalele lor se înghesuiau înăuntru. Balegă uscată avea și ea o valoare R destul de bună, dacă vrei să te întorci chiar cu mulți ani în urmă.
Casele construite acum o sută cincizeci de ani erau construite din cărămidă sau piatră, apoi aveau un spațiu de aer, șipci și tencuială, adesea făcută cu păr de cal. Avea o valoare U proastă, sau transmitanță termică, cantitatea de căldură care trece prin perete. Valoarea sa R reciprocă, rezistența la transferul de căldură, este modul în care măsurăm pierderea de căldură astăzi, dar asta nu este singurul lucru care contează la un perete. Un studiu din Marea Britanie asupra clădirilor istorice cu pereți din cărămidă (PDF aici) a constatat că acestea au performat mult mai bine decât se aștepta:
Performanța termică pentru pereții tradiționali este subestimată – Valoarea U medie a pereților măsurați in situ la cele optsprezece proprietăți a fost de 1.4 W/m²K. Acest lucru indică faptul că valoarea U implicită standard în industrie, de 2.1 W/m²K pentru un zid solid de cărămidă (de 23 cm), utilizată în evaluările performanței energetice, subestimează performanța termică a peretelui cu aproximativ o treime.
Pereții au, de asemenea, multă masă termică, astfel că, atunci când se încălzesc, rămân calzi mai mult timp. Deci, dacă o sobă este aprinsă în mijlocul camerei și încălzește peretele, peretele va acționa ca un volant termic, menținând căldura constantă zi și noapte. Căldura ar trece prin perete, împingând umezeala afară și împiedicând cărămida sau piatra să înghețe și să crape.
Un alt factor important pentru confort, din punct de vedere istoric, era controlul curenților de aer, așa că oamenii aveau perdele groase de catifea și opritoare de curenți la uși; rămâneau mai calzi prin designul interior. Făceau tot posibilul să împiedice căldura să se piardă, dar nu puteau opri toate pierderile; toate aceste sisteme de ardere a combustibilului, de la șeminee la sobe și cuptoare, aveau nevoie de un aport de aer proaspăt pentru combustie, deci era de fapt important ca și casa să piardă puțin aer. Camerele nu aveau niciodată o temperatură confortabilă, iar oamenii din ele erau încălziți prin radiația directă de la sursa de căldură, stând lângă foc sau sobă.
Casa Mackenzie din Toronto/Domeniu Public
Casele erau proiectate diferit; chiar și în mijlocul unei ferme erau construite pe două etaje, astfel încât căldura să urce în dormitoarele de deasupra. Erau mai mici și mai pătrate, pentru că nu doar combustibilul era scump, ci și căratul lemnelor sau al cărbunilor era o muncă grea. Puteți vedea în această fotografie a casei orășenești a lui William Lyon Mackenzie din Toronto, construită în 1858, că au astupat șemineul ineficient și au pus în fața lui o sobă închisă pe lemne pentru a economisi combustibil și a obține mai multă căldură radiantă. Dar, de fapt, o aprindeau doar când aveau oaspeți; pentru cea mai mare parte a iernii, familia Mackenzie se înghesuia la subsol, unde se afla bucătăria.
Îmbrăcămintea era izolația predominantă
Cum vă îmbrăcați în Canada Victoriană/ William Notman/Domeniu Public
Dar cel mai important, oamenii aveau propriile lor centrale termice, corpurile lor, și propria izolație: îmbrăcămintea. Așa cum notează Kris de Decker în Low Tech Magazine, îmbrăcămintea reduce pierderea de căldură pentru oameni în același mod în care blana o face pentru animale.
Izolarea corpului este mult mai eficientă din punct de vedere energetic decât izolarea spațiului în care se află acest corp. Izolarea corpului necesită doar încălzirea unui strat mic de aer, în timp ce un sistem de încălzire trebuie să încălzească tot aerul dintr-o cameră pentru a obține același rezultat.
Fetiță în rochie groasă/ William Notman/Domeniu Public
Deci, vă îmbrăcați gros și stăteați lângă foc sau sobă în fotoliul dumneavoastră mare, bine capitonat. Acesta este lucrul care s-a schimbat, mai mult decât orice: așteptările noastre. Așa cum notează John Straube într-un podcast minunat pe Green Building Advisor,
Oamenii se obișnuiseră să îndure locuri reci iarna și locuri fierbinți vara. Iar noi ne-am răsfățat spunând: „Nu, vreau un mediu mai confortabil.” Așadar, intervalele de temperatură tolerabile s-au redus considerabil.
Așadar, cum se încălzeau oamenii?
Deci acesta este răspunsul real la întrebarea din tweet-ul original: combustibilul pentru încălzire era scump, așa că îl foloseați cu zgârcenie și local, în camera unde aveați nevoie. Izolația abia exista, dar acei pereți vechi erau mai buni decât le dă lumea credit. Designul interior vă ținea de cald, cu fotolii cu spătar lateral și draperii groase. Dar, cel mai important, oamenii se îmbrăcau potrivit sezonului și se izolau singuri.
Încălzirea centrală schimbă încet peisajul
Când încălzirea centrală a devenit obișnuită în case, designul lor a rămas vertical, deoarece înainte ca pompele sau ventilatoarele electrice să fie comune, apa din radiatoare și aerul din conducte circulau prin convecție, aerul sau apa fierbinte urcând. Pe măsură ce a devenit mai comună, și oamenii au început să se aștepte ca încăperea să fie de fapt caldă tot timpul, izolația separată a devenit o necesitate, în special la casele cu structură de lemn. Rumegușul era obișnuit; la fel și vermiculitul, o rocă ce se dilată la încălzire. Pluta era scumpă, dar era folosită în lăzi frigorifice și, în mod faimos, înFram-ul lui Nansen.
Dar aceste materiale, spre deosebire de un zid solid de piatră, cărămidă sau chirpici, nu erau omogene; oamenii s-au confruntat rapid cu probleme legate de umiditate. Oamenii încă se confruntă cu probleme legate de umiditate din cauza neînțelegerii modului în care aceasta se deplasează prin pereți.
Reclamă Balsam Wool/ Weyerhauser/Domeniu Public
Vata minerală a fost dezvoltată în 1897; Weyerhauser a inventat plăcile izolatoare din celuloză în anii 1920, comercializate sub numele de lână de brad (balsam wool); iar Owens-Corning a introdus izolația din fibră de sticlă în 1938. După cel de-al Doilea Război Mondial, am obținut spume plastice.
Astăzi, desigur, trăim din nou într-o perioadă în care dorim să folosim mai puțin combustibil, nu pentru că este scump, ci din cauza emisiilor de carbon. Cei dintre noi care locuim încă în aceste case vechi, cu pierderi, am putea învăța de la strămoșii noștri victorieni și să facem ceea ce sugerează Kris De Decker, și anume să punem pe noi un pulover:
Potențialul de economisire a energiei al îmbrăcămintei este atât de mare încât nu poate fi ignorat – deși, de fapt, exact asta se întâmplă acum. Acest lucru nu înseamnă că izolația casei și sistemele de încălzire eficiente nu ar trebui încurajate. Toate cele trei direcții ar trebui urmate, dar îmbunătățirea izolației prin îmbrăcăminte este evident cea mai ieftină, mai ușoară și mai rapidă modalitate.
În propria mea casă veche de 100 de ani, am optat pentru inserții interioare la ferestre și un sistem de încălzire mai eficient. Iarna aceasta, în loc să-mi înjur termostatul prost și centrala subdimensionată, îmi voi aminti sfatul lui Kris și îmi voi pune un pulover foarte călduros.
