Bizonii americani, numiți și bivoli, au cutreierat liber America de Nord, numărându-se în jur de 40 de milioane în 1800. Astăzi, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii și a Resurselor Naturale (IUCN) îi listează ca specie aproape amenințată cu extincția. Ei reprezintă una dintre cele două specii de bizoni — cealaltă fiind bizonul european — și sunt împărțiți în două subspecii: bizonii de câmpie și bizonii de pădure.
Impunătorii bivoli își dau numele munților, râurilor, echipelor sportive și orașelor. Sunt animale emblematice ale câmpiilor americane, dar cât de multe știți despre ei? Iată 10 fapte fascinante despre aceste animale majestuoase.
1. Bizonii sunt rapizi
Bizonii ar putea părea greoi, dar sunt destul de agili și rapizi, capabili să alerge cu impresionanta viteză de 48-72 km/h și să sară până la 1,8 metri înălțime. Deoarece turiștii subestimează viteza lor și supraestimează docilitatea lor, bizonii au rănit mai mulți oameni decât orice altă specie din Parcul Național Yellowstone. Spre deosebire de alte erbivore, bizonii nu ezită să-și folosească agilitatea și dimensiunea pentru a ataca prădătorii percepuți.
2. Blana lor este extrem de groasă
În mod unic, bizonii nu ard calorii suplimentare pentru a se menține calzi la temperaturi sub zero. Grosimea blănii lor îi izolează de vremea aspră de iarnă, având două straturi de păr și o piele groasă. Stratul exterior aspru servește ca protecție împotriva frigului și a umezelii. Stratul interior este format din fibre fine, creând o izolație care reține aerul și căldura. Bizonii au de 10 ori mai mult păr pe centimetru pătrat decât bovinele domestice. Blana lor este atât de eficientă împotriva frigului încât zăpada rămâne deasupra bizonilor fără să se topească.
În zilele deosebit de geroase, animalele se îndreaptă spre vânt cu capul în jos, prezentând partea cea mai groasă a blănii pentru a sparge frigul aspru al preeriei.
3. Sunt esențiali pentru un ecosistem sănătos al câmpiilor
Ca specie cheie, bizonii joacă un rol vital în crearea și menținerea biodiversității ecosistemului. Ei pasc ierburile native, copitele lor întorc solul, iar excrementele lor îl fertilizează. Chiar și vânturarea bizonilor modifică și echilibrează biodiversitatea preeriei înalte, afectând populațiile de insecte. Câinii de preerie și alte animale preferă să trăiască în zonele pășunate de bizoni, astfel încât să poată observa mai ușor prădătorii. O specie de fluture pe cale de dispariție devine din ce în ce mai abundentă de când bizonii au fost reintroduși în arealul lor. Pășunatul bizonilor a creat condiții favorabile pentru plantele pe care acești fluturi le folosesc ca sursă de hrană.
4. Au fost aproape dispăruți
În timpul anilor 1800, mai mulți factori au condus la aproape extincția bizonului american, rămânând doar aproximativ 325 de exemplare în 1884. Cel mai frecvent citat este măcelul extins al bivolilor de către coloniștii albi. Eliminarea sursei de hrană, a patrimoniului cultural și a bunurilor comerciale ale populației indigene a fost folosită ca tactică de război. În timpul Expansiunii spre Vest, ceea ce fusese odată terenuri deschise pentru bizonii rătăcitori a fost împrejmuit, restricționându-le habitatele. Acest lucru continuă să le limiteze refacerea și astăzi.
Alte amenințări includ bolile și seceta care lasă bizonii slăbiți și supuși prădării de către lupi. Parcul Național Yellowstone este singura locație de pe întreg continentul unde bizonii au trăit continuu din timpuri preistorice.
5. Sunt considerați dispăruți ecologic
Numărul bizonilor americani din turmele libere sau din cele gestionate în conservare este stabil din 2020, IUCN estimând între 11.248 și 13.123 de animale adulte în cadrul acelei populații. Din păcate, majoritatea acestor bizoni nu trăiesc în turme suficient de mari pentru viabilitatea pe termen lung. Aceste turme mici creează o situație în care bizonii sunt considerați „dispăruți ecologic”. Adică nu sunt încă dispăruți, dar le lipsește diversitatea genetică necesară pentru a-și menține populația.
6. Sunt cel mai mare mamifer din America de Nord
Dimensiunea bizonului este greu de înțeles. Un taur tipic (mascul) are între 3,35 și 3,8 metri lungime. Văcuțele (femelele) sunt mai mici, având între 2,28 și 3,17 metri lungime. Au între 1,52 și puțin peste 1,8 metri înălțime la umăr. Subspecia bizonilor de pădure este mai mare dintre cele două, taurii cântărind peste 907 kg.
7. Vițeii își schimbă culoarea
Majoritatea bizonilor de astăzi nu sunt bizoni puri; doar aproximativ 8.000 de indivizi sau 1,6% din populația totală a speciei nu este hibridizată într-o oarecare măsură cu bovinele. Hibridizarea, în care sunt implicate uneori bovinele domestice, duce la viței de bizon negri, bruni sau chiar albi.
Vițeii de bizon puri sunt, în general, roșii la naștere și, pe măsură ce cresc, blana lor se închide la culoare. Acest proces începe după două luni și se finalizează la patru luni. Vițeii albi sunt albiți, leuciști sau bizoni albi adevărați. Vițeii albiți nu au deloc pigment și au ochii roz, cei leuciști au ochii albaștri, iar bizonii albi se nasc pur și simplu cu blană albă genetic. Vițeii albi adevărați tind să-și modifice culorile, la fel ca vițeii roșii tipici. Vițeii albi sunt considerați sacri de multe popoare indigene din America de Nord.
8. Conservarea lor este în pericol
În ciuda faptului că este listată ca specie aproape amenințată de IUCN, conservarea speciei este complicată. Unele legi din America de Nord categorizează bizonii ca animale domestice, în timp ce altele îi categorizează ca animale sălbatice. Creșterea lor în scopuri comerciale nu servește conservării speciei din cauza selecției pentru docilitate și calitate a cărnii. Hibridizarea prin încrucișarea intenționată și accidentală cu bovinele limitează și mai mult fondul genetic de conservare.
Bizonii au nevoie de suprafețe mari de teren pentru a se deplasa, reproduce și migra. În America de Nord, există puțină susținere pentru reîmpădurirea unui animal atât de mare. În ciuda cantității mai mici de sălbăticie din Europa, acceptarea publică a acestei strategii a fost o poveste de succes pentru bizonul european.
9. Atât masculii, cât și femelele au corn
Nu puteți spune dacă un bizon este mascul sau femelă după coarne, dar puteți spune vârsta lor. Ambele sexe au coarne începând de la aproximativ doi ani. Apoi au o etapă numită „corn-țeapă”, unde coarnele se dezvoltă la un unghi de 45 de grade. Aceasta durează până când au aproximativ patru ani. Coarnele încep negre, dar devin gri pe măsură ce bizonul îmbătrânește. Coarnele adulte se curbează în sus, iar vârfurile încep să devină tocite și mai scurte după vârsta de aproximativ opt ani.
10. Emit o varietate de sunete
În ciuda asemănării lor cu vacile, nu scot zgomote ca bovinele domestice. Bizonii nu mugesc; în schimb, răcnesc, morăie, grohăie și sforăie. Sforăiturile și grohăiturile pot suna similar cu motoarele de camioane sau de mașini de tuns iarba. Morăiturile sună ca ale unui porc. Răcnetele sunt deosebit de frecvente în timpul perioadei de împerechere. Bizonii comunică cu vițeii și vacile folosind o varietate de sforăituri, grohăituri și strigăte de alarmă. Vițeii scot sunete de bleat ca răspuns la apelurile mamelor lor.
Salvați bizonii
- Susțineți legislația pentru a ajuta bizonii. Campania Câmpului de Bivoli are o pagină dedicată problemelor de advocacy pentru bizoni.
- Donați sau adoptați un bizon prin intermediul organizațiilor de conservare, cum ar fi Federația Națională pentru Viața Sălbatica.
- Ofieriți-vă voluntar la Rezervația American Prairie și alte organizații pentru a construi un cămin pentru bizoni.
- Răspandiți vestea. Împărtășiți ceea ce ați învățat despre bizonul american cu prietenii și familia.
