Sau, cum încerc să cresc mici adulți puternici, nu copii fricoși, incompetenți.
Când George Thomas avea opt ani în 1926, mergea adesea șase mile până la locul lui preferat de înot – singur, desigur. Avansează peste optzeci de ani, până în 2007, și strănepotul său Edward, în vârstă de opt ani, nu are voie să meargă singur mai departe de capătul străzii.
Această poveste a fost publicată acum 12 ani, dar esența ei este la fel de relevantă ca oricând. Rețelele sociale i-au făcut pe părinți mai paranoici decât înainte, în ciuda dovezilor tot mai numeroase că acest lucru este groaznic pentru copii. Le încetinește dezvoltarea emoțională, le limitează dezvoltarea fizică, le inhibă reziliența și creează muncă suplimentară pentru părinții deja epuizați, de la care nu se poate aștepta să-și însoțească copiii peste tot.
Unii părinți, însă, refuză să trăiască așa. Ei aleg să nu impună copiilor lor o existență atât de restrânsă, bazată pe frică, și preferă să urmărească independența ca scop principal al parentalității. Dar ce fac diferit? Care sunt sfaturile lor zilnice, practice, pentru a crește copii încrezători și capabili? Lenore Skenazy a lansat apelul pentru sfaturi pe excelentul ei site, Let Grow:
„Dacă copiii voștri sunt plecați și se plimbă în aceste zile, vă rugăm să ne spuneți cum ați făcut acest lucru posibil. Ce factori îi ajută pe părinți să-și trimită copiii să meargă pe jos, să se joace și să se plimbe? Orice sfat sau observație este importantă pe măsură ce lărgim viețile copiilor noștri.”
Ei bine, cu siguranță am păreri despre asta. Îmi las proprii copii să se plimbe mult mai departe decât oricare dintre prietenii lor. De fapt, când fiul meu de 10 ani a vrut să meargă la ‘trick-or-treating’ fără părinți de Halloween – o cerere pe care am considerat-o pe deplin rezonabilă – mi-a fost greu să găsesc un prieten de vârsta lui ai cărui părinți l-ar lăsa să meargă împreună. Iată câțiva dintre pașii pe care i-am urmat pentru a încuraja independența copiilor mei.
Ani de mers pe jos și cu bicicleta prin orașul nostru, în loc să mergem cu mașina, au creat o familiaritate cu rutele pe care copiii mei pot călători acum singuri. Înțeleg regulile de circulație și cum să traverseze strada în siguranță. Nu a trebuit să facă o tranziție bruscă de la a fi șoferiți de mamă la a merge singuri; în schimb, ei pur și simplu merg pe aceleași străzi pe care au mers întotdeauna.
Sunt familiarizați cu spațiile publice sigure. Am petrecut mult timp la bibliotecă de-a lungul anilor, așa că îi cunosc pe angajații de acolo și s-ar simți confortabil să intre singuri dacă ar avea nevoie de ajutor. Același lucru este valabil și pentru cafenea, magazinul de muzică și sala de sport unde stau mama și tata. Acestea sunt opriri intermediare cu fețe familiare care mediază lumea mai mare, dacă are sens.
I-am antrenat să rezolve sarcini independent alături de mine. Le voi da adesea sarcini mici, cum ar fi să meargă să ia anumite ingrediente de la magazinul alimentar sau să intre într-un magazin în timp ce eu intru în cel de alături. Se ocupă de tranzacții financiare mici și avem întotdeauna un punct de întâlnire după aceea. Acum că sunt mai mari, îi trimit din casă să ia anumite ingrediente, poșta, o carte de la bibliotecă sau ziarul în diminețile de weekend.
Spun ‘da’ când cer mai multă independență. Dacă vor să facă ceva singuri (cum ar fi ‘trick-or-treating’-ul de Halloween menționat mai sus), asta înseamnă că se simt pregătiți și ar trebui să-i încurajez. Dacă vor să meargă cu bicicletele prin oraș, sau să viziteze un prieten, sau să urce un deal cu zăpadă, sau să se joace la un loc de joacă din apropiere, le permit. Discutăm cea mai sigură rută pentru a ajunge acolo și ora la care trebuie să fie acasă, dar scopul meu nu este niciodată să le înăbuș dorința de a-și exercita independența.
Îi încurajez să facă lucruri singuri când știu că se pot descurca. De exemplu, l-am întrebat recent pe fiul meu de 8 ani dacă ar vrea să meargă singur acasă după școală într-o zi, în timp ce îi duceam pe frații lui la o programare și i-am explicat că voi ajunge acasă în zece minute. A spus nu, ar prefera să vină la programare, ceea ce a fost în regulă pentru mine; dar faptul că l-am întrebat – știind că este capabil – i-a rămas acum în minte și îl va umple cu mai multă încredere data viitoare.
Vorbim cu vecinii. Cunoaștem pe toată lumea din cartier. Consider că cu cât mai mulți oameni cunosc copiii mei, cu atât mai siguri vor fi. Mi-am învățat copiii să vorbească cu străinii, să-i privească în ochi, să răspundă politicos și ferm, să nu se simtă intimidați sau fricoși și să spună, Trebuie să plec acum, dacă trebuie să iasă dintr-o conversație.
Rezultatul este un sentiment de liniște, știind că micuții mei devin tot mai buni în a naviga prin lume cu fiecare zi care trece și că nu se vor pierde atunci când va veni momentul să se mute singuri. Îi cresc pentru a fi mici adulți, nu copii mari, iar viața va fi mai ușoară pentru noi toți ca urmare.
