Dacă înainte de 2020 credeam că sunt un părinte liber (free-range), asta nu era nimic pe lângă modul în care funcționez acum. Pandemia a avut efectul surprinzător de a mă transforma, din necesitate, într-un părinte extrem de liber (free-range). Nimic nu se compară cu faptul de a fi blocat într-o casă cu partenerul și copiii – și de a lucra cu normă întreagă, gestionând simultan educația lor individuală – care te face să renunți.
„Sunt doar atâtea pufuleți care încap pe ață”, glumește soțul meu, referindu-se la capacitatea sa mentală de multitasking, iar când jonglezi cu atâtea lucruri câte am făcut noi (și toți ceilalți părinți) în ultimele 14 luni, ajungi la un punct în care pur și simplu nu-ți mai pasă de anumite detalii.
Cei doi copii mai mari ai mei sunt acum liberi să hoinărească cam pe unde vor. Când și-au terminat temele zilnice și s-au săturat să se joace în curte, o iau cu bicicletele sau trotinetele pentru a explora potecile locale, malul Lacului Huron sau locurile de joacă din alte cartiere. Uneori se întâlnesc cu prietenii, alteori merg singuri, dar ideea este că ies din casă, iau aer curat și fac mișcare, iar eu am parte de câteva ore fericite (și extrem de productive) într-o casă liniștită.
Folosind aceste noi intervale de timp neîntrerupt, copiii mei au construit mai multe forturi în pădurea de lângă un lan de porumb din partea îndepărtată a orașului. Împreună cu o gașcă de copii din cartier, au construit un fort cu două etaje care iese dintr-o parte a unui deal – o realizare arhitecturală destul de impresionantă, mi se spune. Dispar la acest proiect ore întregi în fiecare săptămână, realimentându-se după cum este necesar la casa unui prieten, dar întotdeauna întorcându-se acasă la ora stabilită.
Construirea acestor forturi sălbatice în copaci este genul de lucru despre care Richard Louv scrie în „Ultimul copil în pădure”, spunând că mai mulți copii ar trebui să facă asta pentru a avea interacțiuni intime cu natura – dar, din păcate, a fost nevoie de o pandemie globală pentru a crea o atmosferă propice acestui lucru.
În trecut, părinții le ofereau copiilor mult mai multă libertate pentru că era necesar. Nu aveau altă alegere decât să-i lase să hoinărească pentru că erau ocupați cu munca și nu puteau sta cu ochii pe ei toată ziua. Simt că am ajuns acum în acest punct, unde necesitatea a depășit dorința ca principală motivație pentru a fi un părinte liber. Acum am pur și simplu nevoie ca ei să iasă din casă, iar ei au nevoie să iasă din casă, și ne simțim cu toții mai bine când o fac.
Am lucrat ani de zile pentru a să le ofer copiilor mei instrumentele necesare pentru a naviga prin orașul lor natal și acum trebuie să îi eliberez în lume, având încredere că vor folosi lecțiile pe care le-am predat. Uneori este stresant, dar locuim într-un oraș mic unde majoritatea oamenilor se cunosc, așa că sunt încrezătoare că și alții au grijă de ei. Îmi dau seama că acest lucru este diferit de experiențele altor părinți, în special în zonele urbane.
Pe măsură ce i-am lăsat pe copiii mei să hoinărească în ultimul an, am avut privilegiul de a-i vedea înflorind. În situații care înainte îi provocau sau îi făceau să se simtă nervoși, acum se mișcă cu o încredere absolută. Nu stau pe gânduri să traverseze orașul pentru a se întâlni cu un prieten, să parcurgă câțiva kilometri pe o pistă de biciclete, să meargă la magazin cu o sarcină pentru mine. Au crescut și s-au dezvoltat într-un mod încântător și satisfăcător de văzut.
Fără o pandemie, s-ar putea să nu le fi acordat o astfel de libertate atât de devreme, dar „timpurile disperate cer măsuri disperate”, cum spune proverbul. Este o adevărată rază de speranță care a apărut dintr-o situație dificilă, și pentru asta sunt recunoscătoare.
