Cum pot orașele care au coduri de construcții verzi să aibă reglementări de zonificare ce protejează locuințele unifamiliale cu densitate redusă?
În zilele noastre, se pare că toată lumea se luptă pentru zonificare. Costurile locuințelor în multe orașe sunt inaccesibile, dar o mare parte din orașe sunt blocate în zonificarea pentru locuințe unifamiliale, iar construirea oricărui altceva în afară de o casă detașată pare aproape imposibilă. În prezent, vedem aceste lupte în Seattle, San Francisco și Toronto, dar ele se întâmplă cam în orice oraș de succes.
Și lucrul cel mai amuzant în toată această poveste este că acestea sunt și orașe care au standarde de construcții verzi. San Francisco are un cod de construcții verzi conceput pentru a reduce consumul de energie, standardul verde din Seattle „economisește resurse și promovează energia regenerabilă, curată”, intenția standardului din Toronto este de a „reduce consumul de energie și emisiile de gaze cu efect de seră”.
Marea ipocrizie este că cel mai mare factor unic în amprenta de carbon a orașelor noastre nu este cantitatea de izolație din pereții noștri, ci zonificarea.
Forma urbană și consumul de energie/Domeniul Public
Studiul Archetypes realizat de Natural Resources Canada a demonstrat acest lucru acum un deceniu; iată un exemplu din Calgary, unde persoanele care locuiesc în clădirile vechi cu izolație slabă din Mission folosesc o fracțiune din inputurile de energie fața de persoanele care locuiesc în zona suburbană Lake Bonavista – locuiesc în apartamente mai mici și nu trebuie să conducă peste tot.
Am fosto spunem de ani de zile: traiul urban cu densitate mai mare este cheia reducerii amprentei noastre de carbon. Unii,cum ar fi David Owen, solicită o densitate foarte mare; eu am solicitat densitatea Goldilocks; expresia la modă acum este „missing middle” (clasele medii dispărute din centrul orașelor); ambele descriu o densitate suficient de mare pentru a susține afacerile locale, astfel încât o persoană să se poată deplasa preponderent pe jos, dar clădiri suficient de joase încât să poată fi construite eficient din materiale cu emisii scăzute de carbon, cum ar fi lemnul.
Alex Steffen a scris în Carbon Zero:
Densitatea urbană reduce numărul de deplasări pe care locuitorii le fac cu mașinile și scurtează distanța pe care o parcurg pentru deplasările rămase. Este probabil cel mai bine documentat fapt în planificarea urbană că, cu cât cartierul este mai dens (toate celelalte condiții fiind egale), cu atât oamenii conduc mai puțin și cu atât emisiile lor din transport scad mai mult.
Influența Formei Urbane asupra Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră în Sectorul Gospodăriilor din S.U.A. /prin Environmental Science
Toată lumea știe asta; au existat zeci de studii care o dovedesc. Unul care nu a fost cu plată, Influența Formei Urbane asupra Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră în Sectorul Gospodăriilor din S.U.A., a arătat că „dublarea densității ponderate a populației este asociată cu o reducere a emisiilor de CO2 din transportul gospodăriilor și din consumul rezidențial de energie cu 48%, respectiv 35%.” Acesta concluzionează că „având în vedere că transportul gospodăriilor și consumul rezidențial de energie reprezintă 42% din totalul emisiilor de dioxid de carbon din S.U.A., aceste constatări subliniază importanța politicilor de dezvoltare inteligentă (smart growth) pentru a construi orașe mai compacte și mai prietenoase cu transportul public, ca parte crucială a oricăror eforturi strategice de atenuare a emisiilor de GEE și de stabilizare a climei.”
Totuși, atunci când orașele aprobă densități mai mari, o fac doar în anumite zone și benzi, în jurul străzilor principale, multe dintre ele fiind mai zgomotoase și mai poluate. Densitatea nu este răspândită uniform, ci este „spiked” (concentrată), evitând casele unifamiliale deja stabilite și protejate. În schimb, ar trebui să fie peste tot, „ca untul întins pe o felie de pâine.”
Privind la Toronto, planificatorul Gil Meslin a documentat exemple de locuințe de tip „missing middle” care au fost construite înainte ca orașul să își formalizeze zonificarea și să oprească acest tip de dezvoltare.
Sunt locuri foarte populare pentru locuit în cartiere rezidențiale minunate și liniștite și coexistă foarte bine. Totuși, acum nu le poți construi, chiar dacă ar putea crea mii de unități mai accesibile. În schimb, toate apartamentele sunt înghesuite în foste zone industriale sau pe străzi principale zgomotoase unde rezidenții au trebuit recent să intre în conflict cu primarul din cauza planului său de a efectua toate lucrările rutiere pe timp de noapte.
Am vorbit despre relația dintre densitate și carbon de ani de zile și am vorbit despre coduri de construcții verzi, certificări și reglementări. Dar construcțiile verzi nu sunt suficiente; avem nevoie de zonificare verde. Orice administrație civică ce se autoproclamă „verde” în timp ce protejează locuințele unifamiliale cu densitate redusă este pur și simplu ipocrită.
