Sustenabilitatea contează, dar ipocrizia la fel.
Clădirea de la 270 Park Avenue este demolată în timp ce citiți aceste rânduri. Este cea mai înaltă clădire demolată intenționat vreodată, cea mai înaltă clădire proiectată vreodată de o femeie arhitect și a fost complet reconstruită conform standardelor LEED Platinum în 2011, unde aproape totul, cu excepția structurii, a fost înlocuit, deci are esențial 8 ani. O mare parte din ea probabil că nu a ieșit din garanție. Conform unui calculator de carbon de bază, carbonul încorporat în clădire se ridică la 64.070 tone metrice, echivalentul condusului a 13.900 de mașini timp de un an.
Fortune Magazine/via Acesta este aproximativ echivalentul dioxidului de carbon care va fi emis în următorii câțiva ani prin construirea primilor aproximativ 223.000 de metri pătrați (2.400.352 picioare pătrate) ai noii clădiri care va înlocui 270 Park Avenue, adică emisiile de carbon inițiale eliberate la fabricarea oțelului, sticlei, betonului și a altor materiale care sunt acolo chiar acum.
Noua clădire care înlocuiește turnul lui Natalie de Blois este proiectată de Foster+Partners, un semnatar al Architects Declare, care include două obiective legate de acest proiect:
- Modernizarea clădirilor existente pentru utilizare extinsă ca o alternativă mai eficientă din punct de vedere al carbonului față de demolare și construcții noi, ori de câte ori există o alegere viabilă.
- Includerea costului ciclului de viață, modelarea carbonului pe întreaga durată de viață și evaluarea post-ocupare ca parte a domeniului nostru de bază de lucru, pentru a reduce atât utilizarea resurselor încorporate, cât și a celor operaționale.
(Resursele încorporate sunt ceea ce prefer să numesc Emisii de Carbon Inițiale.)
Scriind în The Guardian, Rowan Moore întreabă: Unde sunt arhitecții care vor pune mediul pe primul loc? Subtitlul este: „Ar trebui să oprim construirea aeroporturilor? Să ne întoarcem la lut și paie? Criza climatică este o oportunitate pentru gândire creativă, dar valorile arhitecturii au nevoie de o revizuire radicală.” El întreabă:
Moore se întreabă cum arhitecții care au semnat Architects Declare pot continua să construiască lucruri precum aeroporturi. Eu mă întreb cum arhitecții care au semnat Architects Declare pot fi parte a unor proiecte precum 270 Park Avenue.
Moore îl citează pe Jeremy Till de la Central Saint Martins School of Art and Design, care spune că arhitecți precum Norman Foster, care construiesc aeroporturi și spaceporturi, participă la o farsă. „Nu poți avea un aeroport neutru din punct de vedere al carbonului”, spune el. Arhitecții trebuie să facă mai mult decât să fie instrumente bine intenționate ale ceea ce el numește „o industrie extractivă”.
Spaceport America/ Foster + Partners/ Land Rover via Wikipedia/CC BY 2.0
L-am citat pe Lord Foster atunci când a fost anunțat spaceportul, care va trimite turiști bogați în spațiu cu rachete care ard literalmente cauciuc și protoxid de azot: „Această clădire tehnic complexă nu va oferi doar o experiență dramatică pentru astronauți și vizitatori, ci va stabili un model ecologic solid pentru viitoarele facilități de spaceport.”
Dar construirea de aeroporturi și spaceporturi ecologic solide nu mai este suficientă; utilizarea contează. Construirea de turnuri de birouri verzi gigantice în timp ce se dărâmă turnuri de birouri verzi puțin mai puțin gigantice nu este suficientă.
© Enterprise Centre, made of thatch/ Architype architects/ Photo DennisGilbert/VIEW
Unii arhitecți, precum Waugh Thistleton, au decis să nu mai accepte nicio lucrare pe care nu o pot construi din materiale sustenabile precum lemnul. Arhitecții mei preferați în aceste zile, Architype, folosesc paie, fân, lemn și plută pentru a construi școli, nu aeroporturi.
L-am admirat pe Lord Foster încă de la Sainsbury Centre în 1978. Dar lumea s-a schimbat. Definiția sustenabilității s-a schimbat.
Este acesta începutul unei noi ere în care oamenilor le pasă cu adevărat de sustenabilitate?
New York Historical Society/Public Domain
În 1963, distrugerea Pennsylvania Station din New York City a generat proteste masive. Ada Louise Huxtable a scris că a fost sfârșitul unei ere:
Dar a fost începutul unei noi ere pentru conservarea istorică. Legi au fost adoptate, organizații de patrimoniu fondate, iar oamenii au devenit în sfârșit suficient de preocupați de pierderea patrimoniului nostru pentru a face ceva în privința asta.
270 Park Avenue nu este Penn Station, dar este o clădire importantă care marchează, de asemenea, sfârșitul unei ere în care arhitecții pot pretinde că ceea ce fac este „sustenabil” și „verde” în timp ce vomită carbonul echivalent a paisprezece mii de mașini. Articolul lui Rowan Moore îmi dă speranță, că poate este începutul unei ere în care arhitecții care semnează declarații precum Architects Declare sunt de fapt ținuți responsabili pentru acestea.
