Scoicile zebră sunt moluște de apă dulce de dimensiuni mici, numite astfel datorită dungilor contrastante care le decorează cochiliile. Originară din lacurile și râurile care se varsă în mările Caspică, Azov și Neagră din Europa de Est și Asia de Vest, această specie de scoici este acum răspândită în întreaga Europă și în Statele Unite, călătorind de obicei către noi cursuri de apă atașate de bărci, precum și prin intermediul apei de balast descărcate de navele mari.
Ajungând la o dimensiune de aproximativ 2.5 cm, fiecare femelă de scoică zebră poate produce până la 1 milion de larve microscopice, iar moluștele s-au răspândit rapid în estul Statelor Unite de la introducerea lor în anii 1980, cauzând pagube economice de sute de milioane de dolari și alterând drastic ecosistemele.
Scoicile zebră sunt unice în comparație cu bivalvele native de apă dulce prin faptul că au filamente bisale – fibre puternice, mătăsoase, numite și „bărbi” – pe care le folosesc pentru a se atașa de obiecte și a rămâne staționare. Filamentele bisale permit scoicilor zebră să acopere și să incapaciteze specii native de scoici mai mari, precum și să se acumuleze pe suprafața apei puțin adânci, dar și în interiorul conductelor și a tuturor tipurilor de echipamente, înfundându-le pe măsură ce tot mai multe scoici cresc în interior. Aceste scoici au, de asemenea, o capacitate unică de reproducere, eliberând larve libere, numite veligeri. Scoicile zebră sunt o specie invazivă, și este ilegal să le dețineți sau transportați în mod conștient în Statele Unite.
Cum au fost introduse scoicile zebră în Statele Unite?
Scoicile zebră (Dreissena polymorpha) sunt originare din regiunea ponto-caspică și au început să se răspândească în Europa de-a lungul rutelor comerciale în anii 1700. Abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea scoicile zebră au stabilit o populație în Statele Unite. Cercetătorii nu sunt siguri exact când au sosit aceste scoici pentru prima dată, dar se crede că a fost la mijlocul sau sfârșitul anilor 1980, când o navă cargo transatlantică (sau mai multe) a eliberat apă de balast conținând larve de scoică zebră în Marile Lacuri.
Această scoică este unică în comparație cu alte bivalve de apă dulce, cu excepția poate a speciei Mytilopsis, deoarece produce veligeri. Adesea, în timpul acestei faze de viață specia colonizează noi medii, deși scoicile zebră se pot dispersa în toate etapele de viață. Veligerii sunt microscopici, iar navigatorii amatori care pescuiesc momeală, înoată și își mută ambarcațiunile între diferite râuri și lacuri, au început, de asemenea, să transfere scoici zebră în alte părți ale sistemului Marilor Lacuri după introducerea lor inițială.
În cele din urmă, ele au fost prezente în majoritatea căilor navigabile din estul Statelor Unite, traversând 23 de state în aproximativ 15 ani. Deși există o populație stabilită de scoici zebră în râul Colorado și afluenții săi, majoritatea statelor din vest încă nu au înregistrat o explozie a populației de scoici zebră. Amenințarea impactului lor economic și ecologic a determinat unele state să ia măsuri preventive, lucrând la creșterea gradului de conștientizare a publicului și investind în inspecții și decontaminări ale ambarcațiunilor pentru a opri răspândirea scoicilor.
La fel ca multe specii invazive cu o populație în rapidă expansiune, scoicile zebră au mai multe caracteristici care le disting de scoicile native de apă dulce și le permit să exploateze o „nișă goală” în ecosistemele de apă dulce din America de Nord. Se reproduc prolific, iar larvele lor necesită câteva săptămâni de dezvoltare, timp în care pot fi dispersate pe scară largă de vânturi și curenți. Filamentele lor bisale reprezintă, de asemenea, un avantaj, permițându-le să se atașeze de scoici și alte suprafețe. Abilitatea lor de a consuma rapid, în principal fitoplanctonul, care servește ca o parte importantă a lanțului trofic, le ajută, de asemenea, să prospere.
Probleme cauzate de scoicile zebră
Modificarea rețelelor trofice
Scoicile zebră formează covoare dense care pot filtra cantități masive de apă. În anumite porțiuni ale râului Hudson, densitatea lor poate ajunge la peste 100.000 de scoici individuale pe metru pătrat, și sunt capabile să filtreze toată apa din porțiunea de apă dulce a râului la fiecare două până la patru zile. Înainte ca scoicile zebră să ajungă în Hudson, scoicile native filtrau apa la fiecare două-trei luni. Fitoplanctonul, zooplanctonul mic, bacteriile mari și detritusul organic pe care scoicile zebră le consumă în timp ce filtrează apa, extrăgând materialul comestibil, formează baza rețelei trofice acvatice, determinând oamenii de știință să se teamă de efecte în cascadă de-a lungul lanțului trofic, deoarece reducerea planctonului în biomasă poate cauza concurență crescută, supraviețuire scăzută și biomasă scăzută a peștilor care se bazează, de asemenea, pe aceste organisme mici pentru hrană.
Bioincrustații
Bioincrustațiile apar atunci când organismele se acumulează în zone nedorite, fenomen frecvent observat la scoici și alge. Scoicile zebră colonizează conductele din centralele hidroelectrice și nucleare, stațiile publice de alimentare cu apă și instalațiile industriale, restrângând fluxul și reducând admisia în schimbătoarele de căldură, condensatoare, echipamentele de stingere a incendiilor și sistemele de climatizare și răcire. De asemenea, ele afectează negativ navigația și agrementul nautic, crescând rezistența la înaintare din cauza scoicilor atașate. Scoicile mici pot pătrunde în sistemele de răcire ale motoarelor, cauzând supraîncălzire și avarii, iar balizele de navigație s-au scufundat sub greutatea scoicilor zebră atașate. Atașarea pe termen lung a acestor scoici cauzează, de asemenea, coroziunea oțelului și a betonului, precum și deteriorarea pilonilor de doc.
Scoicile zebră vor forma covoare mari, expuse, pe maluri și în apă puțin adâncă, diminuând oportunitățile de recreere în acele zone, deoarece persoanele care merg la plajă au nevoie de încălțăminte de protecție pentru a evita tăieturile provocate de cochilii. Într-un sondaj efectuat în rândul companiilor de energie și apă din zonele în care specia este răspândită, peste 37% dintre instalațiile chestionate au raportat găsirea de scoici zebră, iar 45% au inițiat măsuri preventive pentru a împiedica pătrunderea scoicilor zebră în operațiunile instalației. Aproape toate instalațiile chestionate care aveau scoici zebră au folosit alternative de control sau atenuare pentru a îndepărta sau controla scoicile zebră, aproximativ 36% dintre instalațiile chestionate înregistrând un impact economic, estimat la un total de 267 de milioane de dolari.
Daune aduse speciilor native de scoici
Scoicile zebră dăunează speciilor native de scoici în multe feluri, inclusiv prin atașarea prin intermediul „bărbilor” lor și împiedicarea funcționării valvelor, cauzând deformarea cochiliilor, sufocarea sifoanelor (tuburi lungi care fac schimb de apă și aer), concurența pentru hrană, împiedicarea mișcării și depunerea de deșeuri metabolice.
Conform cercetărilor efectuate de U.S. Geological Survey, ratele de supraviețuire ale uniionidelor native (o familie de scoici de apă dulce) din râul Mississippi din Minnesota au demonstrat o scădere semnificativă odată cu creșterea colonizării de scoici zebră, iar uniionidele au fost complet eliminate din lacul St. Clair și aproape extirpate din vestul lacului Erie.
Eforturi de limitare a daunelor ecologice
Deoarece scoicile zebră se reproduc prolific și larvele lor sunt microscopice, este dificil să se eradice o populație stabilită, determinându-i pe majoritatea oficialităților să încurajeze publicul larg să se informeze despre modul în care scoicile zebră se pot răspândi și cum să se oprească acest proces. Scoicile zebră pot fi transferate accidental cu ușurință din apa din gălețile de momeală sau atașate de diferite părți ale bărcilor, ceea ce înseamnă că o curățare atentă a bărcilor, remorcilor și echipamentelor poate ajuta mult la reducerea răspândirii lor.
În ultimii ani, oamenii de știință au lucrat la secvențierea genomului acestei scoici, în speranța că va putea fi dezvoltat un instrument chimic sau biologic pentru a viza și ucide specific această specie fără a dăuna altor organisme. În prezent, există o varietate de otrăvuri pe care oficialitățile le-au folosit pentru a ucide scoicile cu diferite grade de succes, dar, desigur, orice otravă eliberată în apă ar putea avea un impact și asupra altor specii prezente.
Poate cea mai interesantă (și ironică) dezvoltare în cursurile de apă infestate cu scoici zebră a fost apariția scoica quaggal (Dreissena bugensis), o rudă invazivă a scoicii zebră care a dislocat specia sosită anterior în unele cursuri de apă puțin adânci. Scoicile zebră continuă să domine în cursurile de apă cu mișcare mai rapidă, un aspect pe care cercetătorii îl atribuie provizoriu unei atașări mai puternice a filamentului bisal. Noile strategii de management analizează soluții pentru ambele specii invazive și speră să oprească deteriorarea ulterioară a ecosistemelor acvatice și a infrastructurii de apă.
