Îmi plac veverițele. Considerate de mulți cerșetoare, rozătoare scârboase, hoți de semințe pentru păsări, stricătoare de poduri, mici ticăloși murdari… sunt fericită să am veverițe cenușii estice (Sciurus carlinensis) care zburdă prin zona mea; ca locuitor al orașului sunt recunoscătoare pentru orice faună sălbatică pot întâlni. (Și deși știu că veverițele cenușii estice sunt o specie invazivă supărătoare în unele zone, ele sunt native aici în nord-est, unde locuiesc.) M-am gândit mereu că, dacă detractorii veverițelor nu ar fi văzut niciodată o veveriță înainte și ar fi întâlnit una în pădure, ar fi încântați de urechile ascuțite și cozile stufoase, de postura de iepure, de vigilența fermecător de nevrotică.
După cum se dovedește, perspectiva mea asupra veverițelor este foarte asemănătoare cu cea a reformatorilor urbani din secolul al XIX-lea. Înainte de anii 1800, nu existau veverițe în parcurile orașelor. Greu de imaginat, dar adevărat; acum par să domine locurile.
Boom-ul parcurilor urbane
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, parcurile peisagistice au prins cu adevărat rădăcini, iar orașele au început să implementeze vaste zone verzi. Cu înțelegerea faptului că natura și aerul curat erau remedii eficiente pentru bolile care îi afectau pe oameni, „locurile de plăcere” și parcurile urbane au devenit un spațiu pentru a savura efectele benefice ale naturii asupra sănătății.
Și pe măsură ce parcurile au devenit mai proeminente, veverițele au ajuns în centrul atenției, așa cum scrie Etienne Benson de la Universitatea din Pennsylvania în Journal of American History. Reformatorii urbani, care considerau veverița un mascot rural, au dorit să aducă animalul în locuri precum Central Park din Manhattan, pentru a crea „o atmosferă bucolică care era distractivă, iluminatoare și salubră.” În 1847, trei veverițe au fost eliberate în Franklin Square din Philadelphia și li s-au oferit hrană și cuiburi. Până în anii 1870, moda veverițelor era în plină desfășurare.
Și nu s-au oprit la veverițe, explică Benson pentru Popular Science; ele erau doar o parte din menajeria silvică adusă pentru a anima parcurile. Au fost aduse și grauri, vrăbii, căprioare, veverițe de pământ (chipmunks) și chiar păuni, plasați intenționat în noile spații verzi la mijlocul secolului al XIX-lea.
Veverițele au fost preferatele publicului
Veverițele au fost îndrăgite nu doar pentru că erau o specie nativă nord-americană, ci și pentru că erau diurne și nu complet terifiate de oameni. De asemenea, ele adoptau acea prețioasă postură de cerșit, spune Benson, o trăsătură care îi atrăgea pe cei cu „inimi blânde și firimituri în plus.”
Ele erau „o noutate și o trăsătură mult comentată a scenei urbane americane,” scrie Benson, care „a schimbat într-un mic fel cum era să fii în parcuri sau pe străzi.”
La început ne plăcea să le avem. “Ceea ce a fost probabil cel mai surprinzător pentru mine a fost, într-un fel, cât de surprinși (și, adesea, încântați) erau americanii din orașe să le aibă în jur,” spune Benson. Multe locuri, precum Universitatea Harvard, au mers până acolo încât au construit cuiburi și au împărțit pungi cu nuci pentru a le susține iarna. Hrănirea veverițelor a devenit o ocupație preferată; cei care le hrăneau în Lafayette Park din Washington DC împărțeau peste 34 de kilograme de alune săptămânal!
Oamenii iubeau veverițele și le copleșeau cu nuci și bunăvoință. Acest lucru, pe lângă habitatul favorabil din parcuri și capacitatea veverițelor de a se reproduce prolific, a înseamnat că au început să prospere. Până în 1902, se estimează că existau aproximativ 1.000 de veverițe doar în Central Park.
De la atractii la dăunători
Dăm timpul înainte până în prezent și noutatea s-a estompat. Veverițele au fost puse în aceeași oală cu porumbeii și șobolanii „murdari” și, în general, sunt tratate cu indiferență de către co-locuitorii lor umani urbani; iar veverițele cenușii au devenit problematic invazive în unele zone. Dar aici, unde sunt native; dacă am putea da timpul înapoi și ne-am imagina cum era să experimentăm aceste noi suprafețe de verdeață amenajată, unde odinioară era doar oraș… și în aceste parcuri să vedem creaturi noi, care fuseseră rareori văzute înainte. Să facem asta ar putea permite o mai mare apreciere pentru creaturile care ne înconjoară. Așa cum stau lucrurile, evităm veverițele care odinioară erau simboluri rurale și ne continuăm viețile noastre agitate, ignorând puținele frânturi de natură pe care viața urbană le oferă.
Așa cum a spus Vernon Bailey, naturalistul șef de teren pensionat al Biroului American de Studii Biologice, într-un discurs radio din 1934 despre animalele din jurul Washington D.C., veverițele cenușii sunt, „probabil cele mai cunoscute și mai iubite animale sălbatice native ale noastre, deoarece nu sunt foarte sălbatice și, fiind foarte inteligente, acceptă și apreciază ospitalitatea și prietenia noastră.”











