Ce este carbonul albastru? Definiție și importanță

„Carbonul albastru” se referă la cantitățile imense de dioxid de carbon pe care oceanele Pământului le absorb din atmosferă. Numele a apărut în anii 1990, când oamenii de știință au realizat importanța vegetației marine ca importante depozite de carbon. Alături de păduri, care stochează „carbonul verde”, ecosistemele costiere precum mlaștinile cu mangrove, mlaștinile sărate, zăcămintele de turbă, zonele cu alge și cele cu iarbă de mare joacă un rol valoros în cursa pentru eliminarea gazelor cu efect de seră care provoacă schimbările climatice din atmosferă. Cu toate acestea, la fel ca multe dintre pădurile noastre terestre, pierdem aceste ecosisteme din cauza extinderii umane, iar atunci când se întâmplă acest lucru, aceste depozite naturale de carbon eliberează în schimb cantități enorme de carbon, agravând provocările noastre de mediu. Trei sferturi dintre țările lumii au cel puțin un ecosistem de carbon albastru, iar în multe dintre ele sunt în curs de desfășurare eforturi pentru protejarea acestor zone umede vitale în lupta împotriva schimbărilor climatice. Puteți ajuta și voi.

Cum este stocat carbonul albastru, mai exact?

Prin fotosinteză, plantele și algele marine extrag dioxidul de carbon din atmosferă pe tot parcursul ciclului lor de creștere. Când mor, materialul organic precipită pe fundul oceanului și se încorporează în soluri, unde poate rămâne netulburat timp de milenii. Peste două treimi din carbonul de pe Pământ circulă în ocean, iar oceanele absorb aproximativ 25% din emisiile anuale de dioxid de carbon la nivel mondial. Deși ecosistemele costiere constituie mai puțin de 2% din suprafața totală a oceanului, ele reprezintă „aproximativ jumătate din totalul carbonului sechestrat în sedimentele oceanice”. Aceste medii stochează mai mult carbon pe unitatea de suprafață decât pădurile terestre și la o rată de trei până la cinci ori mai rapidă — echivalentul unui miliard de barili de petrol pe an.

Solurile umede rețin mai mult carbon deoarece au niveluri scăzute de oxigen, ceea ce încetinește rata de descompunere. Acesta este și motivul pentru care carbonul prins în solurile costiere poate rămâne acolo mii de ani. În Statele Unite, există aproximativ 16,6 milioane hectare de zone umede costiere, majoritatea în sud-est. În fiecare an, acestea stochează o cantitate estimată la 7,26 milioane tone de carbon, echivalentul emisiilor a 1,7 milioane de vehicule, potrivit Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA). Cercetări pionier în domeniul carbonului albastru au fost efectuate în anii 1990 de către Dr. Gail Chmura de la Universitatea McGill, care a studiat mlaștinile sărate din Golful Fundy din Canada. De atunci, carbonul albastru a devenit ținta cercetărilor și programelor de conservare derulate de guverne, universități și rezervații costiere, inclusiv Sistemul Național de Rezervații Estuariene (NERRS) din Statele Unite. Astăzi, estimările privind carbonul albastru au fost integrate în inventarul emisiilor de gaze cu efect de seră al Statelor Unite și al altor țări.

De ce este important carbonul albastru?

În cei 200 de ani de la Revoluția Americană, mai mult de jumătate din zonele umede de pe teritoriul care astăzi constituie Statele Unite s-au pierdut din cauza dezvoltării, la o rată de peste 24 de hectare pierdute pe oră. De atunci, această rată s-a accelerat: între 2004 și 2009, Statele Unite au pierdut în medie peste 32.400 hectare de zone umede costiere pe an. Cu fiecare hectar pierdut, capacitatea noastră de a combate schimbările climatice devine mai dificilă. Nu numai că există mai puține zone umede care să absoarbă carbon, dar atunci când zonele umede sunt distruse, carbonul pe care l-au sechestrat mult timp este eliberat în atmosferă. Când zăcămintele de turbă se usucă, de exemplu, vegetația lor moartă se descompune mai rapid și eliberează gaze cu efect de seră. Iar atunci când pădurile de mangrove sunt distruse, la o rată de 2% pe an, ele eliberează aproximativ 10% din toate emisiile provenite din defrișări.

În total, cantitatea de dioxid de carbon eliberată anual în atmosferă din cauza distrugerii ecosistemelor costiere este estimată la 0,925 miliarde tone, aproape egală cu emisiile anuale de dioxid de carbon ale Japoniei. Acesta este motivul pentru care, în ciuda faptului că ecosistemele costiere acoperă un procent atât de mic din suprafața oceanului, pe unitatea de suprafață, protejarea lor „poate oferi printre cele mai mari beneficii climatice în comparație cu proiectele forestiere sau alte proiecte de utilizare a terenului”. Dacă pierderea anuală a zonelor umede costiere ar putea fi redusă la jumătate, echivalentul emisiilor anuale ale Spaniei ar putea fi redus.

Protejarea ecosistemelor costiere protejează, de asemenea, viețile și mijloacele de subzistență a milioane de oameni, îmbunătățind calitatea apei și oferind locuri de muncă în pescuit, turism și recreere. Zăcămintele de turbă din Alaska, de exemplu, absorb căldura și produc hrană pentru populațiile amenințate de somon. Zonele umede oferă habitat temporar pentru păsări de-a lungul rutelor de migrație atlantice și pacifice și habitate permanente pentru specii pe cale de dispariție, cum ar fi pantera din Florida și ursul negru din Louisiana. Zonele umede previn eroziunea și inundațiile, iar pe măsură ce nivelul mării crește, prin acreție (acumularea) solului, ele pot stoca și mai mult carbon.

Cum să protejăm ecosistemele costiere

Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră este, desigur, ținta principală în diminuarea amenințării schimbărilor climatice. Dar chiar dacă emisiile ar scădea la zero, eliminarea carbonului din atmosferă va fi în continuare necesară. Până de curând, majoritatea eforturilor de sechestrare a carbonului bazate pe natură s-au concentrat pe reîmpădurire, conservarea pădurilor și alte soluții bazate pe uscat. Dar carbonul albastru a devenit tot mai mult un punct central pentru cercetare și activități de conservare, și există multe lucruri pe care cetățenii individuali le pot face de asemenea.

Eforturi de conservare

• Protejarea ecosistemelor costiere este una dintre cele mai eficiente (și rentabile) mijloace de sechestrare a carbonului. O estimare proiectează că emisiile de carbon din pădurile de mangrove pot fi reduse la un cost mai mic de 10 USD per tonă de dioxid de carbon.
• Printre alte soluții bazate pe natură, reintroducerea castorilor în zonele umede le împiedică să se usuce.
• Restabilirea fluxului mareic reduce cantitatea de dioxid de carbon și metan care scapă din zonele umede, oferind „beneficii climatice rapide și susținute” în comparație cu beneficiile pe termen mai lung ale eforturilor de reîmpădurire.
• Prevenirea scurgerilor de azot din agricultură și din alte surse în zonele umede reduce eliberarea de dioxid de carbon și oxid de azot (un alt gaz cu efect de seră puternic).

Piețele de carbon

• Odată cu introducerea piețelor de carbon ca parte a Acordului de la Paris privind Schimbările Climatice, restaurarea zonelor umede poate deveni profitabilă. Permițând proiectelor de restaurare să vândă compensări de carbon (carbon offsets), piețele de carbon fac ca aceste proiecte să fie mai puțin împovărătoare pentru bugetele de stat și federale.
• Compensările de carbon evaluate la 10 USD per tonă ar acoperi costurile cercetării necesare pentru lansarea proiectelor de restaurare a zonelor umede și ar plăti monitorizarea pe termen lung a programului.
• Carbonul albastru face acum parte din inventarul emisiilor de gaze cu efect de seră al Statelor Unite, care oferă date autoritare despre valoarea economică a proiectelor de restaurare costieră, permițând acordarea de credite de emisii acestor proiecte.
• Deși creditele de carbon din proiectele de zone umede fac parte în prezent doar dintr-o piață voluntară, includerea lor într-o piață „de conformitate” reglementată de guvern le-ar permite să genereze venituri și mai mari din vânzarea compensărilor.

Cercetare

• Sistemul Național de Rezervații Estuariene (NERRS) al NOAA a fost creat în 2010 pentru a promova studiul și monitorizarea ecosistemelor costiere. Douăzeci și nouă de rezervații costiere din 24 de state și Puerto Rico desfășoară și coordonează cercetările lor privind rolul zonelor umede ca depozite de carbon.
• Grupul de lucru pentru Coordonarea Cercetării Carbonului Costier al Centrului de Cercetare de Mediu Smithsonian colectează date despre habitatele de iarbă de mare.
• Programul de Analiză a Schimbărilor Costiere al NOAA folosește imagini satelitare pentru a inventaria zonele umede.
• Cercetătorii dezvoltă modalități de a preveni dezghețarea zăcămintelor de turbă înghețate din Alaska și eliberarea unor cantități vaste de dioxid de carbon.

Educație

• NERRS organizează programe de formare pentru oficialii de stat și locali cu privire la rolul ecosistemelor costiere.
• Organizațiile membre ale NERRS au desfășurat „Dialoguri itinerante” și alte programe de informare publică pentru a educa membrii comunității despre valoarea zonelor umede costiere.
• NERRS organizează, de asemenea, ateliere Profesorii în Estuare, unde profesorii se întâlnesc cu oameni de știință locali pentru a învăța cum să integreze educația despre zonele costiere în sălile de clasă.