Înțelegerea industriei de fructe de mare sustenabile

La nivel mondial, fructele de mare reprezintă cea mai mare marfă alimentară comercializată. Consumul de animale acvatice asigură nutriția și securitatea alimentară pentru peste trei miliarde de oameni care depind de peștele și crustaceele sălbatice și de fermă ca surse vitale de proteine.

În consecință, cererea pieței a determinat ca stocurile de pești oceanici mari din lume, printre care peștele-spadă și tonul, să fie aproape epuizate—potrivit unor estimări, până la 90%. Un raport din 2022 al Administrației Naționale Oceanice și Atmosferice (NOAA), agenția americană responsabilă cu conservarea și reglementarea ecosistemelor marine și costiere, a raportat că stocurile celor mai supraexploatate specii au atins un minim istoric în 2017.

Deci, ce ar putea fi „sustenabil” în legătură cu fructele de mare? Această expresie, la fel ca multe altele vehiculate în mișcarea ecologistă, a servit doar ca o semnalizare a virtuții pentru supraconsum? Aici, vom explora problemele de mediu și soluțiile potențiale din industria fructelor de mare.

Prezentare generală a industriei de fructe de mare

Industria americană de pescuit comercial și fructe de mare generează anual vânzări de peste 200 de miliarde de dolari, importurile depășind în greutate exporturile de peste două ori. NOAA a constatat că în 2020, SUA au exportat aproape 1,09 miliarde de kilograme de fructe de mare; între timp, 2,77 miliarde de kilograme de fructe de mare străine au ajuns pe farfuriile americanilor.

Fructele de mare importate reprezintă un uluitor 94% din fructele de mare consumate în America. O mare parte din acestea este pește prins sau crescut în SUA, apoi trimis în străinătate pentru procesare și returnat. Cu toate acestea, creveții, somonul și tilapia crescuți în străinătate sunt ieftin de importat, iar un procent tot mai mare dintre ei sunt crescuți în ferme, nu pescuiți.

Acvacultura

Fermele piscicole, cunoscute și sub numele de acvacultură, oferă mai multe avantaje față de fructele de mare sălbatice: niveluri mai scăzute de poluare și boli, mai puține daune aduse ecosistemelor și o capacitate mai mare de a aplica și monitoriza standarde riguroase de sustenabilitate. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, acvacultura sustenabilă poate satisface cererea globală de fructe de mare fără a suprasolicita resursele naturale irecuperabile.

Succesul acvaculturii poate fi măsurat prin creșterea procentului de animale acvatice de crescătorie care hrănesc direct oamenii—în prezent, în jur de 50%.

Cu toate acestea, dacă acvacultura nu este bine planificată sau întreținută, poate avea consecințe dezastruoase: poluarea și bolile scurse din fermele piscicole pot decima râurile, lacurile și alte surse de apă din vecinătate. Cu o filtrare adecvată sau sisteme de pescuit închise față de ecosistemele adiacente, crescătoriile pot elimina cu succes deșeurile piscicole și le pot împiedica să ajungă în apele din apropiere.

Alte probleme de mediu

Pe măsură ce acvacultura continuă să se extindă, defrișarea mangrovelor reprezintă, de asemenea, o amenințare pentru fructele de mare sustenabile. Alături de refacerea speciilor de pește, mangrovelor le este necesară reabilitarea pentru sustenabilitatea pe termen lung a fructelor de mare.

În plus, mulți pești de crescătorie sunt carnivori. Tonul, somonul, păstrăvul și kingfish se hrănesc cu pești mai mici, bogați în acizi grași omega-3. Pentru a satisface aceste cereri ridicate, peștii de crescătorie sunt hrăniți cu granule făcute parțial din pești mai mici care ar fi putut fi folosiți pentru a hrăni oamenii din țările în curs de dezvoltare.

Această hrană piscicolă artificială generează propriul set de emisii de carbon, în special în timpul producției. Hrana piscicolă este, de asemenea, destul de scumpă, înghițind până la 70% din toate costurile operaționale, excluzând astfel multe crescătorii la scară mică din a și-o permite.

Ca o consecință a acestui cerc vicios, pescuitul în ferme industriale se confruntă, de asemenea, cu utilizarea pe scară largă a antibioticelor, la fel ca industria creșterii animalelor, un alt impediment în calea sustenabilității.

Impactul ecologic al pescuitului

Pescuitul sustenabil necesită justiție ecologică și economică pentru comunitățile care depind de industria pescuitului, acordând o atenție deosebită practicilor nesustenabile—inclusiv pescuitul excesiv, capturarea neintenționată a animalelor marine în plasele de pescuit, poluarea apei de la fermele piscicole prost gestionate și utilizarea peștelui sălbatic pentru a hrăni peștele de crescătorie.

Pescuitul excesiv

Cererea mare și recurentă pentru câteva alimente acvatice selectate a dus la exploatarea și supraexploatarea anumitor specii marine. Datorită eforturilor recente de sustenabilitate și a cooperării cu autoritățile de reglementare, unele stocuri de pește american, inclusiv gag grouper și ton alb din Atlanticul de Nord, și-au revenit. Alte populații se refac în prezent sub protecția legii americane, în timp ce unele specii—ton roșu, biban chilian de mare și cod atlantic, printre altele—se luptă să supraviețuiască, potrivit Listei Roșii a Greenpeace.

Inovațiile tehnologice îmbunătățite—cum ar fi sistemele de monitorizare electronică pe bărci—promit să pună la dispoziție datele necesare atât oamenilor de știință, cât și organismelor guvernamentale pentru a determina eficacitatea practicilor de pescuit sustenabil.

Urmărirea pescuitului ilegal

Strâns legat de pescuitul excesiv este pescuitul ilegal, care poate reprezenta aproximativ 30% din captura speciilor de mare valoare. Această practică răspândită dăunează mediului și poate dăuna financiar pescărilor care operează legal prin mutarea a zeci de miliarde de dolari prin lanțuri de aprovizionare netrasabile.

Pe viitor, tehnologia, inclusiv inteligența artificială, ar putea ajuta la urmărirea și determinarea călătoriei fructelor de mare, care adesea călătoresc peste mări pentru procesare înainte de a se întoarce în SUA. Mai multă transparență de-a lungul lanțului de aprovizionare face mai ușor pentru clienți să sprijine practicile sustenabile.

Captura accidentală

Dintre alimentele marine care sunt prinse legal și ilegal, aproape 40% constă în captură accidentală—inclusiv țestoase, păsări, delfini, balene, rechini și raze uciși accidental în plasele de pescuit și de homari. Deoarece această colecție de faună sălbatică nețintită (și eliminarea sa ulterioară) are loc în largul oceanului, aceste practici nesustenabile scapă adesea atenției autorităților de reglementare și cercetătorilor, complicând eforturile de conservare marină.

Distrugerea habitatului

Practicile de pescuit invazive pot distruge, de asemenea, habitatele oceanice, inclusiv coralii. Fundul mării abundă în viață, iar practica pescuitului cu traulul de fund—tragerea unei plase de pescuit în spatele unei bărci de-a lungul fundului oceanului—poate provoca daune ireparabile biodiversității unei zone.

Habitatele costiere beneficiază de efectul de margine—biodiversitatea crescută care apare în zona dintre două ecosisteme distincte. Aceste ecologii cruciale servesc, de asemenea, drept loc tradițional pentru acvacultură. Atunci când habitatele costiere sunt transformate în operațiuni agricole, industria poate dăuna ecosistemelor înconjurătoare, inclusiv marginii.

Crearea și gestionarea zonelor marine protejate legal—ceea ce Monterey Bay Aquarium Seafood Watch descrie ca parcuri naționale pentru corpurile de apă—poate ajuta la menținerea biodiversității necesare în toate colțurile lumii și chiar la refacerea stocurilor supraexploatate. Oamenii și economiile prosperă adesea atunci când comunitățile costiere pot avea grijă de aceste habitate folosind practici tradiționale.

Evadarea peștilor de crescătorie

Atunci când peștii neautohtoni, cum ar fi somonul și creveții, ajung accidental în ecosistemele învecinate operațiunilor de acvacultură, aceștia pot avea un impact negativ asupra ecologiei locale prin competiția cu populațiile locale pentru teritoriu, parteneri de reproducere și hrană, sau prin posibila introducere a bolilor.

Crescătoriile trebuie să își asume responsabilitatea pentru orice evadări care au loc, stabilind planuri de întreținere și monitorizare a instalațiilor pentru a preveni evadarea și a răspunde rapid în cazul în care aceasta se produce. Planurile trebuie să includă, de asemenea, structuri care pot rezista atacurilor prădătorilor și daunelor legate de vreme și climă, fără a risca evadarea.

Fructele de mare și emisiile de gaze cu efect de seră

Transportul și refrigerarea reprezintă cea mai mare parte a cheltuielilor de carbon în pescuitul sălbatic. Înainte ca alimentele marine să ajungă pe farfuria dumneavoastră, acestea au călătorit adesea în întreaga lume—uneori cu avionul, dar aproape sigur cu barca. Navele de pescuit produc oxizi de sulf și carbon negru, poluanți cu durată scurtă de viață, iar sistemele de refrigerare ale acelorași bărci emit, de asemenea, hidrofluorocarburi periculoase.

Operațiunile de acvacultură funcționează, de asemenea, de obicei cu energie electrică probabil asigurată de cărbune. Creșterea surselor regenerabile va face tranziția către energia neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon relativ simplă pentru crescătorii.

Pescuitul comercial vs. Pescuitul la scară mică

Dimensiunea operațiunii de pescuit joacă, de asemenea, un rol în impactul ecologic al fructelor de mare. Din 2012, lumea a produs mai mult pește din acvacultură decât din captură. Având în vedere acest lucru, consumatorii au de luat o decizie: să sprijine operațiunile la scară mică sau pe cele comerciale.

Pescăria la scară mică utilizează metode de capturare cu un impact mai redus asupra mediului înconjurător. În loc să lanseze plase de traul, acești fermieri de pește sustenabil folosesc cârlige și linii sau capcane pentru captura lor, lăsând megafauna amenințată pe fundul oceanului, la locul lor cuvenit. Sprijinirea acestor pescării mai mici poate stimula economia regiunii și poate crea o cerere pentru alimente marine sustenabile, locale.

Cum să cumpărați fructe de mare sustenabile

Peștele și crustaceele sustenabile pot ajunge pe farfuria dumneavoastră cu puțină vigilență. Aceste sfaturi de cumpărare a fructelor de mare sustenabile pot ajuta la menținerea stocurilor de pește la numere rezonabile și la reducerea impactului total al dietei dumneavoastră asupra mediului, asigurând un viitor care include fructe de mare pentru toată lumea—nu doar pentru națiunile bogate.

Cumpărați produse autohtone

Peștele crescut în străinătate, care nu este supus legilor americane, este adesea contaminat cu substanțe toxice, inclusiv medicamente veterinare. (Învățarea automată ajută deja FDA în determinarea siguranței fructelor de mare importate.)

Datorită reglementărilor stricte de sustenabilitate și siguranță alimentară de la NOAA, pescăriile din SUA sunt lideri mondiali în pescuitul sălbatic și operațiunile de acvacultură sustenabile. Mergeți pe plan local și alăturați-vă unei pescării susținute de comunitate.

Cumpărați diferite tipuri de fructe de mare

Reduceți presiunea asupra peștilor cu aripioare, cum ar fi tonul și somonul, îmbrățișând peștele „nedorit”, cum ar fi crapul. (Puncte suplimentare pentru încercarea scup-ului sau a chefalui hawaiian, erbivor, provenind din surse sustenabile.)

Spre deosebire de peștii mai mari, fructele de mare mici nu suferă de probleme de bioacumulare cu mercurul, o neurotoxină întâlnită frecvent în pește la niveluri ridicate—și în creștere. Oamenii ard cărbune, ceea ce crește cantitatea de mercur din aer. În cele din urmă, acest metal greu ajunge în corpurile de apă unde fructele de mare îl consumă. Atunci când peștii mai mari, cum ar fi peștele-spadă și tonul, mănâncă pești mai mici, aportul de mercur se cumulează, ceea ce înseamnă că peștii mai mari au niveluri mai ridicate de contaminare din cauza consumului de pește de pe o treaptă inferioară a lanțului trofic.

Alegerea de a mânca animale marine mai mici, cum ar fi sardinele și calamarii, vă poate reduce expunerea la mercur, la fel ca și optarea pentru animale marine precum scoicile, midiile și stridiile care se hrănesc doar cu plancton.

Căutați etichete de certificare

Căutați fructe de mare certificate de Marine Stewardship Council pentru pescuitul sălbatic și Aquaculture Stewardship Council pentru fructele de mare de crescătorie. Aceste etichete indică produse marine provenite din surse responsabile, de la ferme și pescării gestionate.