Indiferent dacă purtăm cămăși de bumbac sau dormim în așternuturi de bumbac, sunt șanse ca în orice zi să folosim bumbacul într-un fel. Totuși, puțini dintre noi știu cum este cultivat sau care este impactul său asupra mediului.
Unde se cultivă bumbacul?
Bumbacul este o fibră care crește pe o plantă din genul Gossypium, care, odată recoltată, poate fi curățată și transformată în țesătura pe care o cunoaștem și o iubim. Având nevoie de soare, apă abundentă și ierni relativ fără îngheț, bumbacul este cultivat într-o varietate surprinzătoare de locații cu climate diverse, inclusiv Australia, Argentina, Africa de Vest și Uzbekistan. Cu toate acestea, cei mai mari producători de bumbac sunt China, India și Statele Unite. Ambele țări asiatice produc cele mai mari cantități, în mare parte pentru piețele lor interne, iar SUA este cel mai mare exportator de bumbac, cu aproximativ 15 milioane de baloți în fiecare an.
În Statele Unite, producția de bumbac este concentrată în mare parte într-o zonă numită Centura Bumbacului, care se întinde de la cursul inferior al râului Mississippi printr-un arc ce acoperă zonele de șes din Alabama, Georgia, Carolina de Sud și Carolina de Nord. Irigațiile permit suprafețe suplimentare în Texas Panhandle, sudul Arizonei și Valea San Joaquin din California.
Este bumbacul dăunător pentru mediu?
Cunoașterea originii bumbacului este doar jumătate din poveste. Într-un moment în care populația generală se îndreaptă către practici mai ecologice, întrebarea mai importantă se referă la costul de mediu al cultivării bumbacului.
Războiul chimic
La nivel global, 35 de milioane de hectare sunt cultivate cu bumbac. Pentru a controla numeroșii dăunători care se hrănesc cu planta de bumbac, fermierii s-au bazat mult timp pe aplicarea intensivă de insecticide, ceea ce duce la poluarea apelor de suprafață și a apelor subterane. În India, jumătate din pesticidele utilizate în toată agricultura sunt direcționate către bumbac.
Progresele recente în tehnologie, inclusiv capacitatea de a modifica materialul genetic al plantei de bumbac, au făcut bumbacul toxic pentru unii dintre dăunătorii săi comuni. Deși acest lucru a redus utilizarea insecticidelor, nu a eliminat nevoia. Muncitorii agricoli, în special acolo unde munca este mai puțin mecanizată, continuă să fie expuși substanțelor chimice nocive.
Buruienile concurente reprezintă o altă amenințare pentru producția de bumbac. În general, se folosește o combinație de practici de prelucrare a solului (arat) și erbicide pentru a ține sub control buruienile. Un număr mare de fermieri au adoptat semințe de bumbac modificate genetic care includ o genă ce le protejează de erbicidul glifosat (ingredientul activ din Roundup de la Monsanto). În acest fel, câmpurile pot fi stropite cu erbicid atunci când planta este tânără, eliminând ușor concurența din partea buruienilor. Desigur, glifosatul ajunge în mediu, iar cunoașterea noastră despre efectele sale asupra sănătății solului, vieții acvatice și faunei sălbatice este departe de a fi completă.
O altă problemă este apariția buruienilor rezistente la glifosat. Aceasta este o preocupare deosebit de importantă pentru fermierii interesați să urmeze practici fără arat, care, în mod normal, ajută la păstrarea structurii solului și la reducerea eroziunii. Dacă rezistența la glifosat nu funcționează pentru controlul buruienilor, s-ar putea să fie necesară reluarea practicilor de prelucrare a solului, dăunătoare pentru sol.
Îngrășăminte sintetice
Bumbacul cultivat convențional necesită utilizarea intensivă a îngrășămintelor sintetice. Din păcate, o astfel de aplicare concentrată înseamnă că o mare parte din îngrășăminte ajung în cursurile de apă, creând una dintre cele mai grave probleme de poluării cu nutrienți la nivel global, perturbând comunitățile acvatice și ducând la zone moarte lipsite de oxigen și de viață acvatică. În plus, îngrășămintele sintetice contribuie cu o cantitate importantă de gaze cu efect de seră în timpul producției și utilizării lor.
Irigații intense
În multe regiuni, precipitațiile sunt insuficiente pentru cultivarea bumbacului. Cu toate acestea, deficitul poate fi compensat prin irigarea câmpurilor cu apă din puțuri sau râuri din apropiere. Indiferent de sursă, prelevările de apă pot fi atât de masive încât diminuează semnificativ debitele râurilor și epuizează apele subterane. O mare parte din producția de bumbac a Indiei este irigată cu ape subterane, așa că vă puteți imagina ramificațiile dăunătoare.
În Statele Unite, fermierii din vest care cultivă bumbac se bazează și ei pe irigații. Evident, s-ar putea pune sub semnul întrebării oportunitatea cultivării unei plante nealimentare în zonele aride din California și Arizona în timpul seceta multianuală actuală. În Texas Panhandle, câmpurile de bumbac sunt irigate prin pomparea apei din Acviferul Ogallala. Acoperind opt state de la Dakota de Sud până la Texas, această vastă „mare” subterană de apă antică este drenată pentru agricultură mult mai rapid decât se poate reface. Nivelurile apei subterane din Ogallala au scăzut cu peste 4,5 metri de la începutul irigațiilor în zonă.
Poate cel mai dramatic exces de utilizare a apei pentru irigații este vizibil în Uzbekistan și Turkmenistan, unde suprafața Mării Aral a scăzut cu 80%. Mijloacele de trai, habitatele faunei sălbatice și populațiile de pești au fost decimate. Pentru a înrăutăți lucrurile, reziduurile de sare și pesticide, acum uscate, sunt purtate de vânt de pe fostele câmpuri și fundul lacului, afectând negativ sănătatea oamenilor care trăiesc în direcția vântului printr-o creștere a avorturilor spontane și a malformațiilor.
O altă consecință negativă a irigațiilor intense este salinizarea solului. Atunci când câmpurile sunt inundate în mod repetat cu apă de irigație, sarea se concentrează aproape de suprafață. Plantele nu mai pot crește pe aceste soluri și agricultura trebuie abandonată. Fostele câmpuri de bumbac din Uzbekistan au experimentat această problemă la scară largă.
Există alternative ecologice pentru cultivarea bumbacului?
Pentru a cultiva bumbacul într-un mod mai prietenos cu mediul, primul pas trebuie să fie reducerea utilizării pesticidelor periculoase. Acest lucru poate fi realizat prin diferite mijloace. Managementul Integrat al Dăunătorilor (MID), de exemplu, este o metodă stabilită și eficientă de combatere a dăunătorilor care duce la o reducere netă a pesticidelor utilizate. Potrivit World Wildlife Fund, utilizarea MID a redus utilizarea pesticidelor pentru unii fermieri de bumbac din India cu 60-80%. Bumbacul modificat genetic poate ajuta, de asemenea, la reducerea aplicării pesticidelor, dar cu multe rezerve.
Cultivarea bumbacului într-un mod durabil înseamnă, de asemenea, plantarea acestuia acolo unde precipitațiile sunt suficiente, evitând complet irigațiile. În zonele cu nevoi marginale de irigații, irigarea prin picurare oferă economii importante de apă.
În cele din urmă, agricultura organică ia în considerare toate aspectele producției de bumbac, ducând la reducerea impactului asupra mediului și la rezultate mai bune pentru sănătatea atât a muncitorilor agricoli, cât și a comunității înconjurătoare. Un program de certificare organică bine recunoscut ajută consumatorii să facă alegeri inteligente și îi protejează de „greenwashing” (ecologizare de fațadă). O astfel de organizație de certificare terță parte este Global Organic Textile Standards.
