Cât de prietenos cu mediul este uleiul de cocos?

Când vine vorba de industria frumuseții, uleiul de cocos a crescut exponențial în popularitate datorită atributelor sale naturale și versatilității sale largi. Mai ales printre cei care preferă un stil de viață minimalist, un produs la fel de util în dulapul din bucătărie precum și în tratamentele de frumusețe la domiciliu pare un mare câștig pentru sustenabilitate.

Uleiul de cocos a trecut, totuși, prin propriile sale suișuri și coborâșuri de-a lungul istoriei. În lumea occidentală, produsul a fost denigrat în anii 1950 din cauza conținutului ridicat de grăsimi saturate, dar a recâștigat popularitate la începutul anilor 2010. Înainte de aceasta, uleiul de cocos avea o istorie lungă de utilizare în regiunile tropicale unde cresc palmierii de cocos, inclusiv Indonezia, Filipine și India.

Este uleiul de cocos prietenos cu mediul, totuși? Afirmația că uleiul de cocos este sfântul graal al produselor de frumusețe sustenabile a fost subiect de dezbatere, mai ales având în vedere amprenta sa mare de transport și cerințele etice. Vă vom prezenta tot ce trebuie să știți despre sustenabilitatea uleiului de cocos în industria frumuseții.

Cum este produs uleiul de cocos?

Deși poate fi considerat un produs oarecum nou în Occident, uleiul de cocos a fost folosit de milenii în regiunile tropicale unde palmierii de cocos sunt nativi, atât ca ingredient alimentar, cât și ca element cultural.

Comercianții europeni au adus pentru prima dată uleiul în Europa și Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea, după ce l-au descoperit în India, Filipine, Sri Lanka, Malaezia, Polinezia și Indonezia.

Uleiul de cocos este obținut prin presarea miezului de nucă de cocos proaspăt sau uscat (numit și kernel) care este folosit și pentru a produce lapte de cocos și fulgi de cocos uscați. De obicei, uleiul de cocos rafinat folosește nucă de cocos uscată (numită și copra), iar uleiul de cocos virgin folosește nucă proaspătă, deși termenii „virgin” și „extra virgin” nu sunt reglementați în același mod ca și uleiul de măsline.

Deși nuca de cocos este cultivată în peste 90 de țări, peste 83% din producția mondială totală provine din Asia, Indonezia și Filipine reprezentând cei mai mari producători și exportatori de ulei de cocos.

Există practic trei tipuri de ulei de cocos: virgin (interșanjabil cu extra virgin), rafinat și parțial hidrogenat. Uleiul de cocos virgin poate fi obținut prin presare cu expandor (produs cu miez de nucă de cocos și o presă mecanică folosind abur sau căldură) sau prin presare la rece (produs fără căldură, la o temperatură sub aproximativ 49 de grade Celsius).

Uleiul de cocos rafinat folosește aceeași metodă de presare mecanică pe copra – sau nucă de cocos uscată – înainte de încălzirea și filtrarea uleiului pentru a elimina impuritățile sau bacteriile. Datorită acestui proces, uleiul de cocos rafinat este lipsit de gust și miros.

În cazul uleiului de cocos parțial hidrogenat, cantitatea mică de grăsimi nesaturate prezente în mod natural în uleiul de cocos este tratată sau combinată cu hidrogen pentru a prelungi durata de valabilitate și a menține o textură solidă chiar și la temperaturi ridicate.

Impactul asupra mediului al uleiului de cocos

În general, principala problemă de mediu asociată cu cultivarea nucilor de cocos este defrișarea. Multe dintre discuțiile legate de impactul asupra mediului al uleiului de cocos îl compară cu uleiul de palmier, care crește în aceleași regiuni tropicale cu niveluri importante de biodiversitate.

Deși pot fi dezvoltate ca o singură cultură într-o singură zonă la un moment dat (cunoscut și sub denumirea de monocultură, care poate perturba echilibrul natural al solului prin epuizarea nutrienților), palmierii de cocos nu sunt asociați cu același nivel de defrișare ca palmierii de ulei.

În timp ce palmierii de ulei tind să producă cantități mai mari de ulei decât palmierii de cocos, nucile de cocos generează mai multe produse – cum ar fi lapte de cocos, smântână, apă și cărbune activ. Palmierii de cocos cresc bine și cu alte culturi, cum ar fi bananele, cafeaua și cacao, integrându-se mai natural în mediul înconjurător, în timp ce palmierii de ulei nu se combină bine cu alte plante. Nucile de cocos sunt, de asemenea, recoltate manual, nu cu utilaje mari consumatoare de combustibil.

Extracția uleiului de cocos, pe de altă parte, folosește echipamente industrializate – în special în rândul unora dintre mărcile mai mari, mai convenționale. Procesarea cu expandor folosește adesea un solvent chimic numit hexan pentru a separa nuca de cocos de ulei. Hexanul este un lichid incolor care a fost asociat cu neurotoxicitate la animale (mai multe mărci publică ingrediente fără hexan pe etichetele uleiului de cocos, totuși).

Metodele de extracție la rece sunt, în general, mai prietenoase cu mediul, deoarece nu necesită solvenți și procese de rafinare, cum ar fi dezodorizarea și albirea, și necesită mai puțină energie. Unele tehnici folosesc un proces de extracție la presiune joasă, care economisește energie, producând în același timp biomasă sustenabilă, cum ar fi cojile și învelișurile de nucă de cocos care pot fi reutilizate ca combustibil.

O lucrare din 2020 în revista Current Biology a ajuns pe prima pagină și a stârnit controverse atunci când a sugerat că producția de nucă de cocos reprezintă o amenințare la adresa biodiversității de cinci ori mai mare decât cea a uleiului de palmier. Conform raportului, culturile de nucă de cocos amenință 18,33 specii pentru fiecare milion de tone de ulei produse, în timp ce uleiul de măsline și uleiul de palmier amenință 4,12, respectiv 3,79 specii. Acest lucru a contrazis alte puncte de vedere, cum ar fi cel al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) – pe care, ironic, lucrarea o folosește în cercetarea sa – care susține că uleiul de palmier este asociat cu mai multe specii amenințate decât orice altă cultură – în special, de aproape cinci ori mai multe decât uleiul de cocos.

Alți cercetători au considerat lucrarea înșelătoare, deoarece se referea la câte specii amenință uleiul de cocos pe tonă, împărțind numărul speciilor aflate în pericol la cantitatea de ulei produsă anual de cultură.

Palmierii de cocos devin mai puțin productivi pe măsură ce îmbătrânesc, iar înlocuirea lor cu arbori mai tineri pentru a ține pasul cu cererea poate afecta negativ calitatea solului și poate duce la o dependență mai mare a fermierilor de îngrășăminte chimice pentru a rămâne productivi.

În 2017, producția globală totală de nuci de cocos a fost de 60.773.435 tone.

Poate fi uleiul de cocos obținut etic?

Este foarte obișnuit să vezi uleiul de cocos promovat ca „fair trade” (comerț echitabil) și există un motiv pentru aceasta. Cultivarea nucilor de cocos a dobândit o reputație proastă din cauza utilizării muncii copiilor și, în unele cazuri, a muncii maimuțelor, precum și a lucrătorilor subplătiți și a acaparării ilegale de terenuri.

Potrivit Departamentului Muncii al Statelor Unite, nucile de cocos reprezintă una dintre sursele majore de muncă a copiilor și de muncă forțată în Filipine, cu aproape 45% din întreaga populație de copii activă (între 5 și 14 ani) concentrată în industria agricolă în general.

În 2020, o nouă investigație PETA Asia a descoperit că maimuțele erau încă folosite pentru a culege nuci de cocos în cel puțin opt ferme importante din Thailanda, toate fiind observate că abuzau sau exploatau animalele.

În loc de plantații industriale extinse, industria uleiului de cocos din Indonezia și Filipine este formată în principal din ferme mici, reprezentând aproximativ 95% din producția totală în aceste țări. În Filipine, micii fermieri de nucă de cocos se numără printre cei mai săraci din țară, cu 60% trăind la sau sub pragul național al sărăciei.

Certificarea Fair Trade (Comerț Echitabil) ajută la identificarea mărcilor care oferă fermierilor un salariu decent și utilizează metode de cultivare care iau în considerare sustenabilitatea mediului. Produsele pe bază de ulei de cocos cu practici de Comerț Echitabil aduc beneficii tuturor, deoarece fermierii care sunt compensați corespunzător sunt mai puțin susceptibili să utilizeze mijloace nesustenabile pentru a-și cultiva recoltele, protejând astfel biodiversitatea locală și sprijinind economia.

Organizația non-profit Fair Trade USA, cu sediul în Statele Unite, are un program de certificare care abordează transparența în industria nucului de cocos la sursă.

Alte îngrijorări legate de uleiul de cocos

Nu este un secret că transportul alimentelor reprezintă o preocupare crescândă în ceea ce privește emisiile de gaze cu efect de seră. Atunci când un produs care este produs în principal într-un număr limitat de țări câștigă o popularitate imensă în alte părți ale lumii – cum ar fi obsesia oamenilor din Statele Unite pentru uleiul de cocos produs în Indonezia și Filipine – acesta contribuie enorm la emisiile din transport.

Pe lângă transportul efectiv, fie că este pe navă, camion sau avion, uleiul de cocos necesită ambalaje (care pot varia de la sticlă la plastic) pentru a prelungi durata de valabilitate în timp ce ajunge de la punctul A la punctul B.