Lapte de cocos vs. lapte de migdale: care este mai ecologic?

Laptele de cocos și laptele de migdale sunt disponibile de mult timp ca alternative la lactate pentru persoanele cu intoleranță la lactoză, dar pe măsură ce criza climatică se agravează, un număr tot mai mare de oameni le aleg pentru a-și reduce impactul asupra mediului.

Este adevărat că ambele sunt mult mai blânde cu planeta decât laptele tradițional derivat de la bovine care consumă multă apă și emit metan. Cu toate acestea, niciunul nu are o reputație deosebit de bună printre adepții sustenabilității. Unul este legat de defrișări extinse și practici de muncă lipsite de etică; celălalt a fost acuzat pentru __PLACEER_ID_2__seceta din California__END_PLACEHOLDER__.

Iată o prezentare a modului în care fiecare impactează planeta, plus efectul său asupra faunei sălbatice locale și a oamenilor.

Impactul asupra mediului al laptelui de cocos

Laptele de cocos este un ingredient străvechi utilizat pe scară largă în bucătăriile internaționale. Astăzi, este disponibil la cutie sau la conservă – cel dintâi mai diluat și, prin urmare, potrivit pentru băut, iar cel din urmă folosit mai ales pentru gătit.

Laptele de cocos, al patrulea cel mai popular tip de lapte vegetal în SUA începând cu 2020, este de așteptat să înregistreze o creștere a pieței globale de 13,9% între 2021 și 2028. Economiștii atribuie proiecția de creștere mișcării vegane.

Laptele de cocos este mult mai puțin poluant și necesită mult mai puțină apă decât laptele de vacă — cocotierii cresc chiar pe copaci care sechestrează carbonul — dar este criticat pentru utilizarea terenului și practicile de muncă.

Utilizarea apei

Comparativ cu alte culturi, cocotierii (Cocos nucifera, membri ai familiei palmierilor) necesită minimum de apă. Cerințele lor de apă variază în funcție de solul și clima în care cresc, dar precipitațiile suficiente din zonele tropicale unde cresc asigură cel puțin o treime din aportul lor zilnic să fie „verde” (apă provenită natural).

Alte tipuri de lapte — în special lactatele și laptele de migdale — se bazează în mare măsură pe apă „albastră”, care este preluată din apele de suprafață și subterane.

Utilizarea terenului

Impactul producției de cocos asupra terenului și a faunei sălbatice este cel mai mare dezavantaj al acestei materii prime. Începând cu 2020, suprafața de teren dedicată cultivării cocosului era de 12,3 milioane hectare la nivel global. Ca referință, culturile de palmier de ulei (pentru ulei de palmier) ocupau 19 milioane hectare.

Produsele din cocos sunt adesea comparate cu uleiul de palmier, deoarece provoacă un nivel similar de distrugere în ecosisteme importante. De fapt, în ciuda reputației teribile a uleiului de palmier, impactul cultivării cocosului asupra faunei sălbatice este mai grav.

Folosind date de la Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii, cercetătorii estimează că cocosul amenință 18,33 specii pe milion de tone de ulei produse (laptele de cocos și uleiul de cocos sunt ambele făcute din pulpa de cocos). Aceasta este o cifră uluitoare de 14,21 specii mai mult pe milion de tone decât cele amenințate de producția de ulei de măsline, 14,54 specii mai mult pe milion de tone decât cele amenințate de producția de ulei de palmier și 17,05 specii mai mult pe milion de tone decât cele amenințate de producția de soia.

Speciile amenințate includ liliacul zburător Ontong Java din Insulele Solomon (în pericol critic), șoarecele-cerb Balabac din Filipine (în pericol) și tarsierul Sangihe din Indonezia (în pericol) și Muscarul-paradisiac cerulean (în pericol critic).

Pe măsură ce cererea globală de lapte de cocos crește, așa cum este de așteptat, aceste specii sunt susceptibile să se confrunte cu presiuni de mediu și mai mari.

Emisiile de gaze cu efect de seră

Cultivarea cocosului — înainte de producția de lapte — este relativ ecologică în ceea ce privește emisiile. Arborii înșiși absorb dioxid de carbon din atmosferă, o strategie identificată de oamenii de știință ca fiind esențială în atenuarea schimbărilor climatice. Deoarece trăiesc atât de mult, aproximativ 50 până la 90 de ani, excelează la protejarea carbonului din sol și, în cele din urmă, acționează ca rezervoare de carbon pentru peste o jumătate de secol.

Zone precum Caraibele au folosit chiar și cocotierii ca mijloc de compensare a emisiilor lor de gaze cu efect de seră, beneficiind în același timp de o cultură tot mai profitabilă.

După recoltarea nucilor de cocos, emisiile cresc considerabil, așa cum s-ar întâmpla cu orice tip de lapte. Trebuie luat în considerare procesul de producție în sine, plus emisiile generate de distribuția nucilor de cocos și a produselor din cocos de la locurile unde cresc — în Indonezia, Filipine, India, Sri Lanka, Brazilia și așa mai departe — în practic fiecare colț al lumii.

Pesticide și îngrășăminte

Durata lungă de viață a cocotierilor este excelentă pentru stocarea carbonului, dar mai puțin ideală pentru dăunători și boli. Cu cât o cultură trăiește mai mult, cu atât este mai susceptibilă la amenințări; insectele știu că se pot ospăta din copaci fără a fi alungate la sfârșitul sezonului.

Din acest motiv, unii cultivatori vor folosi pesticide și alte substanțe chimice sintetice. Din fericire, amenințările pot fi evitate natural prin intercalarea culturilor și metode organice. Furnizorul de cocos CoViCo, de exemplu, plasează coji de cocos în jurul copacilor ca îngrășământ. Cojile oferă și adăpost pentru șerpi, care servesc drept prădători naturali pentru unii dăunători.

Etica producției de cocos

Iubitorii de animale ar putea fi îngroziți să afle că maimuțele sunt uneori folosite pentru muncă pe plantațiile de cocos. Deoarece sunt experte în cățărat, macacii cu coadă de porc sunt antrenați să se cațere pe palmierii înalți și să culeagă fructele. O investigație PETA a relevat că aceste metode problematice erau încă răspândite pe plantațiile de cocos din Thailanda începând cu 2021. Atunci când nu lucrează, maimuțele sunt ținute în lanțuri și abuzate.

PETA spune că Chaokoh, un producător important de produse din cocos la nivel mondial, folosește muncă forțată a maimuțelor. A publicat o listă a celor care nu folosesc astfel de practici, printre care Daiya Foods, Follow Your Heart, So Good și Nature’s Way.

Când nu sunt folosite maimuțe, adesea sarcina culegătorilor umani de cocos este să scuture fructele pentru mai puțin de un dolar pe zi. Fair Trade USA spune că fermierii de cocos sunt „profund săraci” în țările cu cea mai mare producție: Indonezia, India și Filipine. Deși cererea pentru produse din cocos este în creștere, fermierii dispun de puține fonduri pentru a investi în extinderea culturilor lor, ceea ce îi împinge și mai adânc în sărăcie.

Vă puteți asigura că muncitorii din spatele laptelui vostru de cocos sunt plătiți corect cumpărând doar cocos Fair Trade.

Impactul asupra mediului al laptelui de migdale

Deși cocosul continuă să crească în popularitate, laptele de migdale încă domină piața globală a laptelui vegetal. Spre deosebire de cocos, însă, problemele de mediu legate de cultivarea migdalelor sunt larg cunoscute.

Utilizarea apei

Cea mai mare problemă a laptelui de migdale este utilizarea apei. Aceste drupe necesită o cantitate incredibilă de H2O, o resursă prețioasă și finită acolo unde cresc majoritatea.

Aproximativ 80% din migdalele lumii sunt cultivate într-o regiune deosebit de aridă din California cunoscută sub numele de Central Valley. Aceasta primește între 12,7 și 50,8 centimetri de precipitații pe an, iar un copac mediu de migdal are nevoie de 91,44 centimetri pe sezon. Este de departe cultura non-lactată care necesită cel mai mult apă.

În California, un stat care se confruntă acum regulat cu secete de ani de zile datorită schimbărilor climatice, livezile de migdali sunt irigate cu apă din acvifere subterane. Atât de multă apă freatică a fost utilizată pentru agricultură încât terenul se scufundă fizic — cu până la 71,12 centimetri în ultimii o sută de ani.

Utilizarea terenului

Migdalele sunt cel mai mare export agricol al Californiei, iar statul dedică 607.000 hectare — 13% din terenul său agricol irigat — acestei culturi. Central Valley a fost mult timp un centru agricol, și nu există nicio indicație că habitate sălbatice au fost defrișate pentru livezi de migdali. În același timp, monocultura nu este exact propice unui ecosistem sănătos.

Migdalii pot trăi până la 25 de ani, ceea ce înseamnă că nimic altceva nu crește între sezonul înfloririi și al recoltei. Aceasta se numește monocultură, iar experții spun că nu este ideală pentru nutriția solului. Ei spun, de asemenea, că plantațiile mari de arbori în monocultură ar putea fi perturbatoare pentru fauna sălbatică.

Polenizatori importanți precum sirfidele și albinele, de exemplu, preferă ceea ce cercetătorii au numit peisaje agricole „complexe” — adică cele care conțin o gamă diversă de vegetație. Într-un studiu din 2015, acești polenizatori au fost găsiți lângă migdali doar atunci când migdalii se aflau la 100 metri de vegetația nativă de tip mallee.

Emisiile de gaze cu efect de seră

La fel ca și cocotierii, migdalii sunt benefici prin faptul că absorb dioxid de carbon. Cu toate acestea, faptul că atât nucile de cocos, cât și migdalele cresc în medii foarte specifice, calde, și trebuie expediate în întreaga lume ar putea contracara beneficiile capacității lor de sechestrare a CO2.

În cazul Blue Diamond — producătorul mărcii de vârf de lapte de migdale, Almond Breeze — băutura este probabil procesată în fabricile HP Hood din New England, unde sunt fabricate produsele refrigerate Blue Diamond. Aceasta ar însemna că migdalele călătoresc 4.800 kilometri înainte de a ajunge într-o cutie de băutură. Apoi, trebuie luați în considerare emisiile suplimentare din distribuție pe măsură ce sunt expediate din New England către comercianții Almond Breeze la nivel global.

Utilizarea pesticidelor

De asemenea, la fel ca plantațiile de cocos, plantațiile de migdali sunt mai predispuse la dăunători și boli decât culturile în policultură. Migdalul, în special, este cunoscut pentru a atrage viermele mugurilor de piersic, iar fermierii depun eforturi considerabile pentru a preveni distrugerea în masă cauzată de molie. Un raport din 2017 al Departamentului Californian pentru Reglementarea Pesticidelor a relevat că migdalii au fost tratați cu mai multe pesticide decât orice altă cultură din California în acel an.

Unul dintre cele mai comune insecticide utilizate, metoxifenoziul, s-a dovedit a fi toxic pentru albine.

Migdalele și agricultura animalieră

Un motiv important pentru care utilizarea pesticidelor în cultivarea migdalelor este atât de dăunătoare este faptul că migdalii necesită polenizare de la albine. Substanțele chimice precum metoxifenoziul (și o multitudine de altele) pot ucide polenizatorii, un grup de animale extrem de important care se află deja în pericol. Cercetătorii spun că pesticidele cauzează 9% din pierderea coloniilor de albine în fiecare an.

Lăsând la o parte pesticidele, dependența industriei de migdale de albine pune o presiune considerabilă asupra polenizatorilor. În fiecare sezon de înflorire — perioada în care utilizarea pesticidelor este cea mai ridicată, nu mai puțin — 1,6 milioane de colonii comerciale de albine sunt transportate în întreaga țară către Central Valley, unde fermierii le scot din hibernarea de iarnă cu două luni mai devreme pentru a fertiliza florile de migdal.

După marea polenizare a migdalilor, acestea sunt transferate la o altă cultură, apoi la alta și la alta. Episoada cauzată de acest ciclu solicitant face albinele mai susceptibile la boli și afecțiuni cauzate de contactul cu substanțe toxice.

Care este mai bun, laptele de cocos sau cel de migdale?

Producția iresponsabilă a oricărui tip de lapte are impacturi enorme asupra mediului, dar laptele de cocos are, fără îndoială, mai mult potențial de a fi sustenabil. Faptul că marea majoritate a migdalilor lumii cresc doar acolo unde apa este rară înseamnă că fermierii trebuie să continue să dreneze acviferele subterane pentru a-și susține culturile, iar aceasta este o practică ce va avea consecințe majore.

Producția de cocos, atâta timp cât este Fair Trade și nu alimentează defrișările, poate fi sustenabilă și chiar benefică economic pentru comunitățile cu venituri mici și medii. Este important, în calitate de consumator, să cumpărați produse din cocos organice, provenite din surse etice. Susțineți corporațiile certificate B și companiile care nu folosesc muncă a maimuțelor, care sunt listate clar pe site-ul PETA.

Laptele de cocos este, de asemenea, complet prietenos cu veganii atunci când animalele nu sunt folosite pentru a culege fructele, în timp ce producția de migdale la scară mare se va baza întotdeauna pe apicultura comercială.

Oricare lapte ați alege, lecția reală este să prețuiți produsul și să evitați supraconsumul. Extinderea plantațiilor de cocos este nesustenabilă. Așadar, compensați consumul de lapte de cocos cu lapte de ovăz, unul dintre cele mai sustenabile tipuri de lapte, sau beți mai puțin lapte în general.